Jan fugarul - rascumparare.ro

Jan fugarul

De două zile Jan împlinise 12 ani. În căminul de copii abia primea vreo atenţie de ziua lui. Când îi trăiau părinţii, el era în această zi punctul central şi primea multe cadouri. Acum era cu totul altfel. Jan tropăi tare cu piciorul pe pardoseala rece de piatră şi apoi se caţără furios pe scara patului său de la etaj. „Nimic nu-mi place“, gândea el, şi îşi trase dezamăgit pătura peste cap, în timp ce gândurile lui zburau. Ar fi mers cât mai departe; ar fi vrut să-şi caute noi prieteni, iar apoi să devină conducătorul lor. A stat treaz mult timp şi s-a răsucit neliniştit de pe o parte pe alta. În sfârşit a adormit.

Ziua următoare începuse ca şi celelalte zile. Ca de obicei, Jan părăsi căminul împreună cu alţi copii la şapte şi un sfert şi mergea pe drumul care trecea de-a lungul gardului vânătorului, al terenului de joacă unde îşi petrecea cel mai mult timp în după-amiezile libere. În cele din urmă a dat colţul şi a ajuns în staţia de autobuz. De data aceasta a trebuit să aştepte cinci minute până când a venit autobuzul care-l lăsa în faţa porţii şcolii. La orele de curs Jan abia a înţeles ceva. Nerăbdător, se fâţâia pe scaun, aşteptând ultima oră de curs. Nu! De data aceasta nu s-ar mai întoarce la căminul de copii, se jurase. Planul său era stabilit. Pe directorul căminului şi pe şeful de grupă, care erau blonzi, nu voia să-i mai revadă.

Jan îşi luă în taină restul banilor, pe care i-a pus în buzunar, briceagul roşu şi mica pătură în carouri. Până acum au mers toate foarte bine, nimeni n-a observat intenţiile lui. „Jan, încotro pleacă marile cargouri din port?“ auzi Jan speriat, în timp ce se legăna cu scaunul. Cine l-a strigat? De unde cunoştea învăţătoarea planul său? Din fericire sună. Orele s-au terminat. Jan îşi strânse grăbit lucrurile şi fugi din sala de clasă. Nu i se puse nici o întrebare neplăcută. Pentru că mergea prea repede, a căzut de pe scări, în mulţimea gălăgioasă a elevilor din curtea şcolii. Neobservat se strecură spre staţia de autobuz şi dispăru în spatele blocurilor apropiate. Aceasta a fost ieri.

Azi-dimineaţă Jan s-a trezit prea devreme. Niciodată nu-şi petrecuse noaptea în aer liber. Ieri a trebuit să întrebe pentru a găsi drumul spre port. Autobuzul şi tramvaiul fuseseră aşa de scumpe, încât îşi cheltui toţi banii, neştiind că preţurile de călătorie erau aşa de mari. S-a istovit să caute un loc potrivit pentru dormit; pînă la urmă a găsit un loc lângă un pilon gros al unui pod şi a adormit şezând. A fost frig şi incomod. Recunoaşte că i-a fost un pic frică. Totuşi, în timpurile mai bune pe care le întâmpina, conta curajul.

Mai întâi se uită după ceva ca să mănânce. Stomacul îi cerea ceva de mâncare. Jan băgă mâna în buzunar şi scoase o monedă de 10 pfenigi. „Of, acest tramvai enervant“, spuse el şi se gândi: „Mai bine mă duc în piaţă; acolo, cu siguranţă, voi putea să-mi procur uşor micul dejun“. Zis şi făcut.

Hoinărea încet. Piaţa din centrul oraşului, în ciuda faptului că era prea devreme, era deja plină de oameni, în piaţă toţi aveau diferite ocupaţii. Oamenii comparau preţurile şi nu erau atenţi la cei de lângă ei. Era ideal. Jan mergea neobservat printre tarabele care erau pline ochi şi aştepta o ocazie favorabilă. Inima îi bătea, dar el nu se lăsa observat. Fructele proaspete şi zemoase îl atrăgeau irezistibil. O apucătură rapidă şi deja o banană dispăru sub cămaşa sa. Dar vânzătoarea parcă ar fi avut ochi la spate, îndată dădu drumul merelor pe care vroia să le pună în sacoşa unei cliente şi căzură înapoi pe cântar făcând zgomot. Acum mergeau toate foarte repede.  Vânzătoarea făcu un pas înainte şi-l prinse de braţ. Totuşi, el se smuci cu o mişcare dibace şi alergă, dar hainele îl ţineau. „Ajutor! Ajutor! Prindeţi hoţul!“ strigă vânzătoarea. În piaţă se iscă o învălmăşeală de nedescris. Câţiva oameni căutau să-l prindă. El se strecură în partea cealaltă a pieţii şi era să răstoarne un coş cu fructe. Dar Jan era un băieţaş iute şi alergă pentru a scăpa.  Dacă l-ar fi prins, ar fi trebuit să meargă înapoi la cămin şi, desigur, suma banilor de cheltuială i-ar fi fost diminuată.

În sfârşit, reuşi să se depărteze de urmăritorul său pe o stradă laterală. Când un negustor gras trecu gâfâind pe lângă ascunzătoarea sa, inima îi bătea tare. Dacă l-ar găsi când s-ar întoarce? Jan se uită atent pe stradă. Nu, în capătul străzii ultimul urmăritor dădea colţul. Pericolul a trecut. Ce să facă acum? În nici un caz nu se mai putea întoarce în piaţă. Dar poate ar avea mai mult noroc pe marea promenadă a portului de la lucrătorii de pe vase.

Aşa a mers Jan, întrucâtva sătul, prin centrul oraşului Hamburg. Între timp îi atrăgeau atenţia persoanele de pe trotuar şi de la colţul străzilor, care cu o privire timidă rugau pe trecători să le dea câţiva bani. Alţii şedeau indiferenţi lângă pereţii caselor, având în faţă o pălărie veche. Jan se gândi că şi aşa se pot face bani, dar apoi dezaprobă acest gând. E prea periculos; ar putea să-l recunoască cineva. De asemenea hainele sale erau încă prea bune. Ar fi bătător la ochi.

Jan rămase în faţa unui magazin mare. Un miros ademenitor de friptură îi ajungea la nas. Se uită înjur şi descoperi în dreapta, lângă intrare, o tejghea în spatele căreia un om cu o şapcă albă prăjea cârnăciori la grătar. „Ah, nici un ban“, murmură el. Dus pe gânduri savura mirosul delicios. La cămin, se gândi el, am cel puţin un pat cald şi regulat un dejun. Cu astfel de gânduri tulburi se ocupa Jan privind trist, când deodată o mână se aşeză pe umărul lui. Un om în vârstă îl privi cu ochi prietenoşi. „Salut, băiatule, aştepţi cumva pe mama? Te-am observat de mult timp, pari aşa de trist“.

„Nu am mamă, dar mi-e foame!“ izbucni Jan, dar cum arăta în acest moment era chiar de compătimit, cu părul său nepieptănat şi cu faţa murdară. Domnul acesta prietenos introduse mâna în buzunarul jachetei şi scoase un portmoneu, îl deschise cu băgare de seamă şi luă o monedă de 5 mărci. „Poftim, cumpără-ţi mai întâi un cârnăcior“ spuse el şi dispăru în mulţime. Jan era destul de mirat şi totodată încurcat. Aşa, deodată, a apărut străinul şi tot aşa a şi dispărut. „Mi-e indiferent“, reflectă Jan; nu se gândi mult şi se duse la tejgheaua unde se vindeau cârnăciori.

După-amiază, Jan reveni în apropierea pieţei, unde dimineaţă era aproape să fie prins din cauza furtului său. Cu frică se uită împrejur. Dacă cumva l-ar recunoaşte cineva? Desigur, fusese înştiinţată şi poliţia. Ah, ce era aceasta numai pentru o viaţă! A-i fi mereu foame, a fura şi a fi mereu în fata poliţiei! Acum Jan îşi închipuia un viitor mai bun.

Nefericit în sine şi nemulţumit pe lume, Jan hoinărea mai departe. Era aşa de adâncit în gânduri, încât nu era deloc atent la împrejurări şi până la urmă reuşi să ajungă într-o zonă a Hamburgului complet necunoscută lui. În timp ce căuta drumul cel drept, a ajuns lângă un cort mare, din care se auzea cântând tare. Ce vrea să fie aceasta? Curios se apropie de intrare, în faţa căreia stăteau câţiva oameni. La început nu remarcă pe nimeni, dar deodată zări un domn în vârstă, care de fapt semăna cu omul prietenos care azi la prânz i-a dat bani pentru dejun; și acesta îl chemă: „Hei, micuţule, nu doreşti să intri înăuntru?“ Jan nu credea urechilor, să îndrăznească. Cum, el, un copil murdar, fără părinţi, al unui cămin de orfani, este rugat să intre în acest cort uriaş?

Oare nu este nevoie să plăteşti deloc intrarea, ca și acum trei săptămâni, când aproape de căminul de copii se afla marele cort al circului? Neîncrezător se uită în sus. Dar omul cel vârstnic zâmbi. „Intră fără teamă“, continuă el; „Cineva te aşteaptă şi doreşte să te facă fericit“.

Jan nu înţelese tot ce omul acela gândea prin aceasta, dar ochii lui priveau aşa de prietenos, încât nu putea să facă altfel, decât să intre înăuntru. Acolo te izbea un aer cald şi o melodie cântată uşor la orgă. Jan se aşeză pe ultimul rând de bănci, în ciuda faptului că în spate stăteau mulţi oameni, se putea vedea în faţă corul. „ISUS TE IUBEŞTE“ era scris cu litere mari galbene pe o placardă în spatele amvonului.

După ce a cântat corul, un om din primul rând s-a dus la amvon şi a deschis o carte. Jan se uita pe furiş împrejur. Toate persoanele pe care le examina curios ascultau atente ceea ce omul acela citea în faţă. Jan a putut să recunoască şi câţiva copii. Apoi omul acela a început să vorbească clar şi prietenos, în decursul timpului, vocea lui devenea mereu mai serioasă şi insistentă: „Fiecare om neîntors la Dumnezeu are o inimă păcătoasă. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, spune clar în Evanghelia după Matei: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturisirile mincinoase, hulele“ (capitolul 15, versetul 19).  Nu există nici un om care ar putea spune că nu a păcătuit niciodată. De asemenea şi la copii se văd deja pornirile păcatului. Invidia, gelozia, strigătele, încăpăţânarea caracterizează pe cei mici. Cei mari mint, fură - Jan se sperie - sau sunt neascultători de părinţi. Aşa este fiecare om, fie mic, fie mare, fie tânăr, fie bătrân, fie bogat, fie sărac, cu vază sau dispreţuit; toţi sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, care nu poate vedea păcatul, fiindcă şi acesta aduce roade şi de aceea trebuie condamnat. Pentru că în Biblie este scris: „... despre fricoşi şi necredincioşi... şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă“ (Apocalipsa 21:8). „Apoi sunt şi eu pierdut“ îi trecu un gând lui Jan prin cap. De multe ori am furat, azi-dimineaţă iarăşi am minţit şi am înşelat oamenii. De câte ori n-am fost obraznic şi furios. Ce să fac? Dacă nu există nici o salvare pentru mine? Ah, dacă as şti pe cineva care m-ar putea ajuta!“ Jan, cufundat în gânduri un moment, nu a mai fost atent la predică. Dar deodată iarăşi a fost atent. Acolo era vorba de cineva care venise pentru a ajuta oamenii!

El auzea predicatorul spunând: „Când Dumnezeu a văzut că nici un om cu puterea personală nu a putut să se salveze, L-a trimis pe singurul Său Fiu, Isus Hristos, pe pământ, ca să moară la cruce, la Golgota, pentru oamenii păcătoşi. Pentru că Domnul Isus nu a făcut niciodată păcat, El poate să fie înlocuitorul nostru la judecată. Dumnezeu a aşezat asupra Lui toate păcatele noastre, aşa că acum noi putem să exclamăm cu profetul Isaia: «Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui... dar El era străpuns pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi» (Isaia 53:4-5). Acum fiecare poate să accepte pe Domnul Isus ca Mântuitor, prin credinţă, şi să ştie că inima lui păcătoasă este curăţită prin sângele vărsat al Domnului Isus și astfel «ea este albă ca zăpada» potrivit cu Psalmul 51, versetul 7). În prima epistolă a lui Ioan 1:7 este scris: «Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.» Ba mai mult, marele Dumnezeu din ceruri este acum Tatăl meu, pentru că în Evanghelia după Ioan citim: «Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu». Nu este aceasta o propunere minunată? Şi Dumnezeu a spus că El vrea să arunce păcatele în adâncul mării. Tu nu poţi să scapi de păcatele tale cele multe, tu poţi numai să-L primeşti pe Dumnezeu ca Tată, El doreşte să îngrijească de tine zilnic, El te iubeşte aşa cum nici un om nu poate iubi şi din mâna Căruia nimeni nu te poate smulge nimeni, așa cum scrie în Ioan 10, versetele 28-29.“

Predicatorul a făcut o pauză după care s-a uitat în direcţia unde şedea Jan. „Nu vrei tu să vii la Domnul Isus?“ reluă acesta din nou. „Mărturiseşte-ţi păcatele! Enumeră-le pe toate, fiecare în parte, aşa cum poţi să ţi le aminteşti; şi mai spune-I Lui că în viaţa ta ai mai făcut şi alte păcate, pe care nu le mai ştii! Domnul Isus te aşteaptă, El te iartă îndată, dacă tu gândeşti sincer. Lasă-L pe El să fie Domn în viaţa ta şi crede în Cuvântul Lui!“
Jan a ascultat predica cu respiraţia tăiată. Aşa ceva nu auzise niciodată. Dar, de fapt, trebuia să dea dreptate. Jan se gândea la aceasta obosit. Un moment ezită. Insă luă o hotărâre: această importantă decizie să nu fie dată la o parte, în timp ce corul mai cânta încă un cântec, oamenii se înghesuiau la ieşire. Unii dispăreau repede în întuneric, alţii rămâneau să stea de vorbă unii cu alţii.

Jan părăsi repede cortul şi se îndreptă spre un loc întunecat şi liniştit, unde nici un om nu putea să-l vadă. Acolo îngenunche, cum spusese predicatorul, şi se rugă: „O, Doamne Isuse, îmi pare aşa de rău că Te-am întristat deseori până acum cu păcatele mele cele multe. Eu am minţit şi am furat, am fost obraznic faţă de alţi oameni, față de directorul căminului şi faţă de alţi copii. Am fost foarte leneş la școală şi am avut deseori gânduri rele şi urâte. Ah, Doamne Isuse, eu meritam să ajung în iad. Te rog, iartă-mi toate păcatele! Dar am auzit că Tu ai mers pentru mine la cruce şi acolo ai luat toate păcatele mele asupra Ta. Doamne Isuse, îţi mulţumesc din toată inima că Tu ai făcut aceasta! Amin“.

Ce fericit era Jan când s-a ridicat. Putea să creadă cu adevărat că el este acum un copil al lui Dumnezeu. Acum el are iarăşi un Tată. Inima sa sălta de bucurie. „Eu sunt mântuit, mântuit prin sângele Tău, îţi mulţumesc, Doamne Isuse, îţi mulţumesc!“

„Acum îmi voi căuta un loc de dormit“, se gândi Jan, „şi mâine mă duc înapoi la cămin. Cei de acolo şi-au făcut, desigur, griji.“ După aceea, nu departe, găsi un locşor potrivit. Se întinse şi se gândi la evenimentele zilei care a trecut, în depărtare se auzi însă fluieratul strident al unui cargou, după aceea adormi fericit.

Jan se ridică speriat în picioare. Ce este aceasta? Visează? Auzea clar, foarte aproape, vocile unor bărbaţi care stăteau în apropiere. Jan se uită atent în jur. Unde este tufişul stufos în spatele căruia se culcase aseară? În loc să fie acolo, el stătea întins pe un pat incomod de scânduri.

Cu trudă desluşi în lumina slabă un taburet şi alte obiecte. El trebuia să se găsească într-o încăpere. Jan avea frisoane, fiori îi treceau prin spate. Vocile oamenilor din faţa uşii deveneau mai clare, apoi auzi un râs răutăcios. „Aceasta îl va surprinde“ spuse cineva. „Şi încă cum!“ răspunse o voce aspră de marinar. „El ne va spăla puntea şi ne va mătura cabina. Trebuie să fie unul dintre copiii străzii, fără părinţi, poate dintr-un cămin. L-am găsit sub un tufiş în spatele digului. Mâine seară, dacă ridicăm ancora, îl vom lăsa să plece. Apoi nişte paşi se îndreptară către uşă. Jan nu înţelegea nimic, îi era frică. Cu o smucitură uşa a fost deschisă şi în lumina care a pătruns înăuntru a apărut o persoană lată în umeri. „Bine ai venit la bord“ rânji uriaşul, „vino pe punte; suntem datori să-ţi dăm câteva lămuriri“.

Apoi îl apucă pe Jan şi-l trase pe uşă afară, unde soarele dimineţii strălucea puternic. Jan îşi frecă ochii şi instinctiv clipi. „Eu sunt căpitanul acestui vapor. Dacă faci ce îţi spunem, nu ţi se întâmplă nimic. Noi avem nevoie de forţă de muncă ieftină pentru sfârşitul săptămânii. Şeful de echipaj s-a împiedicat de tine astă-noapte. Cum te numeşti şi de unde vii?“

Căpitanul îl privea pe Jan chiar în ochi, iar acesta se opri şi, tremurând, începu să povestească întâmplările sale. Dar când a ajuns la evenimentul cu cortul misiunii şi la rugăciunea lui către Domnul Isus, căpitanul îl întrerupse aspru: „În regulă, micuţule, ajunge. Aici pe vapor nu se spun vorbe evlavioase; aici se munceşte! Şeful de echipaj îţi va da indicaţii, hai, băietele, începe, mişcă, mişcă!“ Jan merse cu pas greoi în spatele încercatului marinar, în timp ce căpitanul s-a dus spre puntea de comandă şi s-a aşezat într-un hamac. „Aici ai o mătură, acolo în faţă e robinetul de apă pentru furtun. A fugi e zadarnic, te atenţionez!“ Apoi ajutorul de echipaj scoase o pipă pe care o puse cu anevoie în funcţiune şi sufla satisfăcut nori albaştri de fum spre cerul senin al dimineţii.

Când Jan îi povesti căpitanului despre Domnul Isus, devenise liniştit, frica era ca şi dată la o parte. Ochii lui începură să lucească şi era mereu mai bucuros. Jan ştia foarte bine că nu putea să schimbe nimic din poziţia lui. Dar el ştia una: că putea să fie şi aici pe vapor o mărturie pentru noul său Domn şi învăţător din cer. „Mă voi strădui“, se gândi el. La cămin, până la urmă, trebuia să şteargă sala de mese şi să ţină curat în camera lui. De fapt aceasta el nu a făcut-o niciodată cu plăcere, dar azi era cu totul altfel. Jan ştia încă odată că el nu lucrează pentru directorul căminului sau pentru leneşul căpitan, ci pentru Mântuitorul său. Cu zel îşi ridică mânecile şi conecta furtunul la robinetul de apă.

Jan ştergea şi ştergea până începu să transpire. O dată alunecă pe puntea udă şi se lovi cu tibia de o treaptă a scării. Dar strânse din dinţi. El era deja de 12 ani, acum nu mai putea să plângă pentru orice nimic. Curând răsună iarăşi fluieratul său vesel.

Mereu fredona o melodie a corului pe care de aseară o auzea încă foarte bine în urechi. În ascuns şeful de echipaj îl observa. Ce băiat ciudat, constată acesta. Cântat la bord? Aceasta nu mai auzise demult, cu excepţia momentului când alcoolul era în joc. Climatul pe vapor era obişnuit de aspru şi compania nu era tocmai prietenoasă.

Înainte de prânz Jan nu reuşi să şteargă jumătate din punte. Vaporul era destul de mare. Avea voie cu adevărat să facă o pauză? Pe mâinile lui se formau deja băşici cu apă. Poate pentru aceasta avea căpitanul înţelegere. „Ce, nu te-ai obişnuit, micuţule?“ reacţiona acesta la întrebarea atentă a lui Jan, „da, bine, fă o pauză. Pe lângă aceasta, se întoarce şi echipajul din ieşirea făcută la sfârşit de săptămână. Apoi te duci în cabina mea, care trebuie măturată şi lustruită“. Jan era uşurat. „Mulţumesc Domnului!“ spuse el şi se retrase într-un colţ umbros.

În acest timp căpitanul s-a gândit să-i dea drumul lui Jan cât de curând. E prea periculos cu ştrengarul; dacă vine echipajul, îl voi lăsa să plece. După câteva minute Jan îl întrebă: „Pot să încep în cabină, domnule căpitan?“ Mirat, acesta se uită la băiat. „Te-ai recreat deja?“ îl întrebă căpitanul sceptic şi se ridică greoi din hamacul în care se legăna. Apoi arătă cu degetul spre o uşă. „Acolo este cabina, mătura se află după dulap“. Cu o întorsătură de cap îl privea pe Jan, care fără un alt cuvânt, alergă imediat spre uşa pe jumătate deschisă. Puţin după aceea el auzea numai zgomotul proporţionat al măturii, cât şi loviturile muchiei măturii într-un oarecare corp al mobilierului rar.

Când Jan a fost gata cu maturatul şi lustruitul, s-a uitat mai atent în cabina căpitanului. Acolo descoperi o hartă mare a mării. Curios se apropie. Ce era cu aceste cifre multe însemnate pe hartă? Cu cât apa era colorată mai închis, cu atât cifrele erau mai mari. Da, acestea trebuia să fie indicaţiile pentru adâncimea mării! El citi: 2000 m ... 4000 m ... 5000 m. „O“, gândea Jan, „acum vreau să văd unde este cea mai mare adâncime a mării“. Cu degetul pe hartă el căută mai departe: 6674 m ... 8137 m ... 9142 m ... 11022 m. Aici era locul cel mai adânc al mării! Jan rămase cu gura căscată.

În acel moment s-a deschis uşa şi a apărut căpitanul. „Ce-i cu tine, de ce eşti aşa de liniştit!“ Căpitanul păşi ameninţător spre Jan. „O, domnule căpitan, străluci Jan de bucurie, am făcut o descoperire minunată!“ „Aşa, aşa, mormăi căpitanul, ce-ţi bagi nasul aici?“

„Da, domnul căpitan, am descoperit cea mai mare adâncime a mării“. „Ei, şi ...?“ „În Biblie scrie că Dumnezeu a aruncat toate păcatele mele în adâncul mării. Acum ştiu unde au rămas păcatele mele şi sunt bucuros că ele se află la o aşa mare adâncime, încât nimeni nu poate să le scoată de acolo.“

Căpitanul ascultase curios; deodată se auzi gălăgie pe vapor. Veneau marinarii. Unul după altul se căţărau pe scară spre punte. Unii se clătinau şi trebuia să se ţină de balustrada punţii. Când căpitanul a văzut ceata de marinari, şi-a încruntat fruntea şi s-a îndreptat spre Jan: „Acum ar fi timpul, vino, băiete, mişcă, mişcă, tu poţi pleca acum cel mai bine înapoi de unde ai venit“. El deschise o lucarnă, agăţă închizătoarea, după care dispăru din faţa ochilor lui Jan în interiorul vasului. „Astă-seară plecăm în larg, oamenii se vor pregăti acum de călătorie“. După aceea Jan a coborât repede. De ce trebuie să se petreacă toate aşa de repede?

În sală era întuneric şi mirosea a mucegai. Pretutindeni erau lăzi mari şi containere, în afară de acestea mirosea a ulei, desigur, în apropiere era sala maşinilor. Căpitanul pipăi după întrerupătorul de lumină şi apoi a mers, urmat de Jan, spre peretele bordului şi acţiona o pârghie, după care apăsă cu toată puterea într-o lucarnă ovală care s-a deschis scârţâind. Jan se uită la căpitan şi apoi privi afară. Căpitanul se întoarse gemând. „Pe aici, băiatule, sări, distanţa nu-i mare până jos. Vei ateriza cu siguranţă pe chei. Aşa, hai, şterge-o, mişcă, mişcă!“ Jan îşi luă inima-n dinţi şi sări. Ajuns jos, auzi cum lucarna se răsucea în balamale, închizându-se. Între timp căpitanul i-a spus: „Mă voi mai gândi la ceea ce mi-ai spus tu despre acest Isus“. Apoi trânti lucarna cu zgomot.

Jan era singur. Nici un om în sus şi în jos. Numai undeva pe platoul portului răsuna tare muzica unui radio. Jan se stăpâni, dar cu toate acestea, câteva lacrimi îi alunecară pe obraji. Evenimentele iritante din zilele precedente îşi revendicau tributul. El se ghemui ca o grămăjoară de gunoi pe asfaltul gri. „Dragă Doamne Isuse“, se ruga Jan, „te rog, ajută-mă acum, căci nu ştiu ce să fac mai departe“. Mult timp a şezut aşa, acoperindu-şi faţa cu palmele, şi a plâns cu suspine. El nu a observat pe omul în uniformă care se îndrepta spre el cu un câine ciobănesc. Din mers acesta scoase o foaie şi se uită la băiatul blond cu faţa plânsă. „Descrierea se potriveşte“, murmură omul şi îşi mări pasul. Când câinele a început să latre se uită şi Jan. „Hei, micuţule, eu sunt de la poliţia portului, te numeşti Jan şi locuieşti în căminul de copii din strada Friedrich? Am un anunţ de căutare din partea directorului căminului“.

Era răspunsul rugăciunii lui? Jan nu ştia, să râdă sau să plângă. Râse, pentru că poliţistul, cu siguranţă, îl va duce înapoi la cămin, dar când s-a gândit iarăşi la furt, s-a simţit cu totul altfel. „Dar, nu“ s-a gândit Jan „acest păcat vechi era recunoscut şi lucrurile cu banana le-a iertat Dumnezeu. La adâncimea de 11022 m pe fundul mării stăteau aceste păcate“, însă acum, când poliţistul stătea înaintea lui, îi reveni iarăşi conştiinţa; „dacă voi primi următorii bani de cheltuială, voi duce banii pentru furt, ca lucrurile să fie în ordine cu vânzătoarea“. Jan şi-a propus ferm aceasta. După aceste gânduri a devenit iarăşi vesel. „Da, aşa mă numesc“, răspunse el în sfârşit la întrebarea poliţistului, „mă duceţi acum înapoi la cămin?“ „Mai întâi mergem la postul de poliţie, acolo te poţi odihni un timp“. Poliţistul îl luă pe Jan de mână. Până la postul de poliţie nu erau decât câteva sute de metri.

Sosiţi acolo, Jan a putut să se aşeze pe o sofa, iar un sergent major prietenos i-a dat o ceaşcă cu ceai. După aceasta veni în birou încă un poliţist, care şi-a tras un scaun, spre sofaua unde stătea Jan şi s-a aşezat. „Povesteşte-mi încă odată, băiete, de ce ai fugit de la căminul de copii?“

Jan începu pentru a doua oară să-şi povestească istoria. Nici de astă dată nu a omis nimic, ci a dat un raport foarte exact al aventurii sale. La urmă îl întrebă pe poliţist: „M-a reclamat vânzătoarea?“ „Fii fără grijă“, râse funcţionarul, „aceasta nu s-a întâmplat. În plus, acţiunea de curăţire a vaporului ţi-a fost o pedeapsă bună şi îndestulătoare!“ Jan, văzând că poliţistul este mulţumit, a spus: „Da, nu o voi uita niciodată!“ Între timp, poliţistul care îl găsise pe Jan telefonase directorului căminului. Politicos el şi-a întrerupt superiorul şi a făcut o propunere: „Patrula numărul 4 este gata de a intra în acţiune, domnule plutonier major, să ia băiatul şi să-l ducă la cămin“.

Şeful postului de poliţie a fost de acord. Jan urcă şi se aşeză pe scaunul din spate al maşinii şi privea între timp sfârşitul aventurii sale. Obosit şi istovit, Jan se uita pe o fereastră laterală. Afară treceau una după alta vitrinele luminate, reclamele luminoase şi semafoarele. În Hamburg era noapte. Dar în inima lui Jan s-a făcut lumină. Timpuri mai bune? Da, aceasta a dorit Jan la început, în încercarea sa de a fugi. A vrut să caute noi prieteni şi atenţie din partea oamenilor. În loc de acestea, l-a găsit pe el Domnul Isus ca Mântuitor al său. Încet, capul lui Jan căzu pe spătarul mașinii. Puţin după aceea a adormit. Şoferul maşinii de patrulă privi în oglinda retrovizoare şi zâmbi. Se întoarse spre colegul său şi şopti: „Copiii care dorm sunt totdeauna cei mai dragi copii“. Apoi călcă frâna. Au ajuns la „Căminul de copii“ din strada Friedrich.

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact