O plângere divină - rascumparare.ro

O plângere divină

şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!... este cine să vă învinuiască,Moise, în care voi aţi sperat.” – Ioan 5:40,45.

Ne face impresia că observăm ceva de felul unui suspin în plângerea Mântuitorului – “nu vreţi să veniţi la Mine”. Nimic nu este mai dureros decât ca cineva să fie făcut să simtă că nu este dorit. Unii dintre noi probabil am avut astfel de experienţe. Dar nimeni nu a simţit amărăciunea aşa cum a simţit-o Fiul lui Dumnezeu. Viaţa Sa pe pământ a fost o umilire continuă. El a fost dispreţuit şi respins de oameni şi, prin urmare, a fost un om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa. Când S-a gândit la ce trebuia să implice aceasta pentru cei care îl nesocoteau, inima Sa a suspinat înlăuntrul Său. În Luca 19:41 Îl vedem plângând pentru orbirea şi încăpăţânarea oamenilor.

Dar cine era acest “Mine” la care oamenii nu vroiau să vină? Învăţăm ceva cu privire la El chiar în primul capitol al Evangheliei după Ioan. El este Cuvântul etern, Singurul născut din Tatăl, Singurul prin care au fost făcute toate lucrurile. Capitolul de faţă ne spune mai multe în legătură cu demnitatea şi gloria Sa. El este Cel care înviorează sufletele, Cel care ridică trupurile şi Judecătorul final al tuturor (Ioan 5:25-29). Când era pe pământ El a fost confirmat cum se cuvine şi recomandat în mod divin. Ioan Botezătorul a mărturisit despre El, vocea Tatălui a vorbit public din cer despre El, minunile făcute de El au mărturisit despre El fără niciun dubiu şi Scripturile pe care le citeau vorbeau despre El în fiecare amănunt al lor. Toate acestea le-a subliniat El în versetele care preced textul nostru. Şi totuşi cu o astfel de Persoană oamenii nu doresc să aibă de a face. Grozăvia acestui fapt devine şi mai evidentă dacă ne gândim pentru un moment la toate onorurile care au fost aduse mai târziu regelui George atât în Est, cât şi în Vest. Toată lumea dorea să se apropie de el, detaşamente străine îl aclamau în drumul său către casă. Totuşi când Suveranul universului a vizitat pământul nostru sărac, El a fost dispreţuit şi respins de oameni. “El era în lume şi lumea prin El a fost făcută şi lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1.10-11).

Care era caracterul misiunii Sale încât oamenii L-au respins astfel? Dacă El ar fi venit aici cu suveranitate şi mânie, oamenii, conştienţi fiind de vina lor, ar fi putut foarte bine să caute să se ascundă de El oriunde ar fi putut găsi loc. Dar “Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17). După cum spune şi pasajul nostru, El a venit ca oamenii să aibă viaţă. El a stat în mijlocul scenei în care păcatul a domnit în moarte un timp îndelungat (Romani 5:21). Pentru ca viaţa să poată fi la dispoziţia oamenilor, El a fost gata să Îşi dea trupul Său pentru viaţa lumii. Aşa spune El în Ioan 6:51. Şi totuşi oamenii nu L-au vrut!

Cine sunt acei „voi” care L-au refuzat cu atâta dispreț? Oamenii care erau creaturile mâinilor Sale și care, mai mult de atât, erau obiectele bunăvoinței Sale speciale, deoarece încă din zilele Exodului niciun popor nu a fost atât de privilegiat ca Israel. Și care era condiția lor? Erau „robi în păcat”, în ciuda laudei lor deșarte cum că ei nu fuseseră robii niciunui om (Ioan 8:33-34). Pericolul în care ei se aflau era astfel mortal, iar nevoia lor imensă; cu toate acestea, ei L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu.

Dar mai este și un alt aspect al acestei probleme. Era cineva în care ei își puseseră încrederea, așa cum Domnul Isus subliniază în versetul 45. Să ascultăm ce spun ei în Ioan 9:28: „Tu ești ucenic al Lui, dar noi suntem ucenici ai lui Moise”. Astfel Moise era încrederea și lauda lor. Moise a fost într-adevăr o imagine a lui Hristos în unele aspecte. În circumstanțele sale – ca scos din apele morții și pus în asociere cu tronul, precum și în misiunea sa, ca mijlocitor între Dumnezeu și popor. Dar în alte aspecte el a fost un contrast. În urma păcatului teribil al lui Israel în ce privește vițelul de aur, îl vedem spunând: „Aţi păcătuit cu un mare păcat. Şi acum mă voi sui la Domnul: poate voi face ispăşire pentru păcatul vostru” (Exod 32:30). Niciun astfel de cuvânt de incertitudine nu a fost vreodată pe buzele Mântuitorului. El mai întâi a făcut ispășire deplină pentru vina poporului și apoi a mers în înălțimi în puterea ei.

Ioan 1:17 ne arată contrastul între cele două misiuni: „legea a fost dată prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Legea, după cum ne spune 2. Corinteni 3, era o slujire a condamnării şi morţii din cauza neputinţei depline a cărnii păcătoase de a îndeplini cerinţele sale drepte. Cu toate acestea oamenii iubesc principiile lui Moise! Este tot la fel de adevărat ca odinioară, când Petru spunea în Fapte 15:21: „Moise are în fiecare cetate pe cei care îl predică”. Adică sunt aceia prezenţi în fiecare sector şi care proclamă faptele ca temelie a binecuvântării înaintea lui Dumnezeu. Încrederea oamenilor în Moise este de fapt expresia încrederii lor în ei înşişi, deoarece oamenii se ţin strâns de ideea că există ceva bun în carne, numai că trebuie să i se acorde o şansă bună.

Mântuitorul respins urma să îi părăsească curând pe ascultătorii Săi batjocoritori. De aceea El i-a avertizat cu privire la Anticrist: “Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi.” (Ioan 5:43). Vocea Mântuitorului, auzită acum prin Evanghelie, va tăcea în curând. Următorul pas va fi ultima mare minciună când oamenii, care nu au venit la El ca să poată avea viaţa, îl vor aclama cu bucurie pe Anticristul diavolului şi aceasta spre pierzania lor eternă. Să ne întrebăm şi noi cât de mult se aplică amara Sa plângere şi în cazul nostru.

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact