Tânărul păstor și oaia pierdută - rascumparare.ro

Tânărul păstor și oaia pierdută

Cu ani de zile în urmă am fost rugat să vizitez un tânăr ce era pe moarte, într-o regiune singuratică din Irlanda. După ce am mers pe jos cam o oră, am intrat în mica odaie și am privit în jur. La prima vedere n-am găsit nici urmă de vreun locuitor, cu excepția unei femei în vârstă care ședea ghemuită deasupra cenușei fierbinți a unui foc de cărbuni. Ea s-a ridicat, și cu politețea naturală a săracilor irlandezi, mi-a oferit scaunul jos, un scăunel mai degrabă, pe care șezuse ea mai înainte. I-am mulțumit și trecând la scopul vizitei mele, am descoperit în colțul colibei o grămadă de paie pe care zăcea tânărul suferind. Era un tânăr cam de șaptesprezece ani, într-o stare evidentă de suferință și de epuizare și părea a fi în ultima fază a tuberculozei. Avea ochii închiși, dar la apropierea mea i-a deschis și i-a ațintit asupra mea cu un fel de uimire sălbatică, asemenea unui animal speriat.

I-am spus cât se poate de liniștit, cine sunt eu și cu ce scop am venit și i-am pus câteva întrebări foarte simple referitoare la nădejdea lui în privința mântuirii. Nu mi-a răspuns nimic; părea a fi complet inconștient de ceea ce l-am întrebat. La insistențele mele, vorbindu-i blând și cu dragoste, el și-a ridicat privirea în sus și din cele câteva vorbe rostite am aflat că auzise ceva despre Dumnezeu și judecata viitoare, dar niciodată nu a învățat să citească. Pentru el, Sfânta Scriptură era o carte sigilată, și era, așadar, total neștiutor în ceea ce privește calea mântuirii, așa cum ne este descoperită ea în Evanghelie. Mintea lui în această privință era un gol complet.

Am tăcut câteva clipe, în timp ce mă rugam în lăuntrul meu și priveam cu adâncă neliniște trista făptură din fața mea. Mi-a trecut prin minte că trebuie să încerc să descopăr cât de departe merge puterea lui de înțelegere în alte privințe și dacă ar fi vreo nădejde ca el să înțeleagă mesajul Evangheliei referitor la mântuire, când îi va fi spus. M-am uitat la el cu ochii plini de mila pe care o simțeam cu adevărat și m-am gândit că a observat privirea plină de compasiune, căci inima lui s-a înmuiat față de mine când i-am spus:
   - Sărmanul meu băiat, ești foarte bolnav. Mă tem că suferi mult de tot!
   - Da, am răcit rău. Tusea îmi ia răsuflarea și îmi provoacă dureri mari.
   - De mult ai tusea aceasta? l-am întrebat.
   - O, de mult timp; de aproape un an.
   - Și cum ai răcit? Eu mi-am închipuit că un tânăr ca tine este călit și obișnuit cu aerul acesta tare!
   - A, a răspuns tânărul, așa a fost până în acea noapte îngrozitoare. Era cam pe vremea aceasta anul trecut când una din oi s-a rătăcit. Tatăl meu ține câteva oi sus pe munți și din aceasta trăim noi. Când le-a numărat în seara aceea, lipsea una și m-a trimis pe mine să o caut.
   - Fără îndoială, i-am răspuns eu, că ai simțit trecerea de la căldura focului de cărbuni din această colibă mică închisă, la aerul rece de munte.
   - O, și încă cum; pe jos era zăpadă și vântul răzbătea până la piele. Dar nu mi-a păsat prea mult, căci eram foarte nerăbdător să găsesc oaia tatălui meu.
   - Și ai găsit-o, l-am întrebat eu cu un interes crescând.
   - O, da, am străbătut un drum lung și obositor, dar nu m-am oprit deloc până nu am găsit-o.
   - Și cum ai adus-o acasă? Mă gândesc că nici aceasta nu a fost ușor. A venit să te urmeze pe drum înapoi?
   - Ei, n-am vrut să mă încred în ea și pe lângă aceasta era sleită și obosită. Așa că am pus-o pe umeri și astfel am adus-o acasă.
   - Și s-au bucurat toți cei din casă când te-ai întors cu oaia?
   - Sigur că s-au bucurat, a răspuns el. Tata și mama și vecinii care au auzit de pierderea noastră au venit toți în dimineața următoare să întrebe de oaie, căci în astfel de situații vecinii sunt cât se poate de binevoitori unii față de alții. S-au întristat când au auzit că am umblat pe afară toată noaptea întunecată. S-a făcut dimineața până am ajuns acasă și sfârșitul a fost că m-am ales cu răceala aceasta. Mama spune că nu mă voi mai face bine niciodată; Dumnezeu știe. Oricum, eu am făcut tot ce am putut ca să salvez oaia.

Minunat! m-am gândit, iată întreaga istorisire a Evangheliei. Oaia s-a pierdut, tatăl își trimite fiul să o caute și să o aducă înapoi. Fiul se duce de bună voie, suferă tot fără să se plângă și la sfârșit își jertfește viața ca să găsească oaia, iar când o găsește o duce pe umerii lui acasă, la turmă, și se bucură împreună cu prietenii și vecinii că oaia ce a fost pierdută este acum găsită.

Am explicat acestui sărman tânăr care era pe moarte, planul mântuirii, folosindu-mă de propria lui întâmplare, simplă și emoționantă. I-am citit acele câteva versete de la Luca 15 unde este descrisă aşa de frumos dragostea păstorului pentru oaia pierdută și el a înțeles imediat asemănarea și m-a urmărit cu interes în timp ce îi explicam semnificația deplină a pildei. Domnul, în mila Lui, i-a deschis nu numai mintea, ci și inima, pentru a primi cele spuse. Tânărul însuși era oaia pierdută. ISUS HRISTOS este Păstorul cel bun, care a fost trimis de Tatăl pentru a-l căuta pe el și pe alții care sunt pierduți ca și el. Întocmai cum sărmanul tânăr îndurase răceala zăpezii și viscolul pătrunzător, tot așa Binecuvântatul nostru Mântuitor a suferit împotrivirile violente ale păcătoșilor față de Sine, disprețul amar și ocările grămădite asupra Lui, fără să-Și deschidă gura pentru a rosti un singur cuvânt de plângere și la urmă și-a dat viața Lui scumpă, ca noi să fim răscumpărați din pierzare și să fim aduși în siguranță în casa veșnică. Mântuitorul nu-i va lăsa pe răscumpărații Săi să străbată singuri cărarea vieții plină de primejdii, ci îi va duce pe umerii Lui, la turma cerească. Sărmanul tânăr părea că soarbe toate aceste adevăruri. A primit totul, a înțeles totul. N-am văzut niciodată o dovadă mai clară a puterii Duhului Sfânt de a aplica Cuvântul lui Dumnezeu.

Tânărul a mai trăit doar câteva zile de la prima noastră întâlnire. Nu am mai avut timp să-i citesc sau să-i explic alte pasaje din Scriptură. Din când în când se auzea tusea lui sufocantă. Alteori dormea adânc; dar de câte ori putea să cugete sau să asculte, aceste versete din Luca 15 îl încurajau. L-a primit pe Hristos ca Mântuitor al Lui și s-a rugat sincer să fie dus acasă precum oaia pierdută pe umerii Păstorului ceresc. A murit umil, în pace, aproape triumfător, ultimul cuvânt pe buze lui fiind Numele lui Isus, Mântuitorul și Păstorul lui.

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact