Luptele lui Anton - rascumparare.ro

Luptele lui Anton

să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință
(Filipeni 3:9)

Pe la anul 251, în Egiptul de sus, s-a născut un copil care a primit numele Anton. Încă din copilărie avea o fire serioasă, gânditoare, cumpătată. Nu prea avea înclinație pentru studii și dădea puțină atenție științei omenești, însă dorea mult să cunoască adevărurile lui Dumnezeu și îi plăcea să audă citindu-se Cuvântul Domnului în adunarea creștinilor.

Pierzându-și părinții de timpuriu, la vârsta de 19 ani a devenit moștenitorul unei mari averi. Într-o zi, s-a citit partea din Biblie care vorbește despre tânărul bogat. Anton a fost izbit de cuvintele: „ ...vinde ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer! Apoi vino și urmează-Mă.“ A văzut în aceste cuvinte o chemare pe care i-o făcea Dumnezeu. Îndată a împărțit pământul său locuitorilor din sat, iar restul averii a dat-o săracilor, oprind doar ceea ce era de neapărată trebuință pentru el și sora sa. La câtva timp auzi cuvintele: „Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine...“ A crezut că vede în aceasta o nouă poruncă a Domnului, pentru a împărți restul bunurilor, ceea ce a și făcut. Pe sora sa a încredințat-o unei asociații de tineri, iar el a început să lucreze cu mâinile lui.

Anton trăia ca un adevărat sihastru. Dorința lui era de a îndeplini toate virtuțile creștine și se spune că, având drept țintă acest lucru, a vizitat pe pustnicii cei mai renumiți, pentru a învăța lucruri noi de la ei. Dorința lui nu era rea, dar ar fi trebuit să se îndrepte spre singurul Exemplu adevărat, Acela care în viața Sa a prezentat unitatea desăvârșită și armonioasă a tuturor virtuților, ISUS HRISTOS.

Anton se bizuia pe propriile lui puteri. El gândea că poate ajunge la sfințenia lăuntrică, scăpând în primul rând de gândurile rele și de poftele firii păcătoase pentru a putea apoi să facă numai bine. Pentru aceasta, el lupta fără întrerupere, gândind că are să ajungă la țintă prin lipsuri din ce în ce mai mari, chinuindu-și trupul în toate felurile. Totul însă era zadarnic, întotdeauna găsea în el răul, iar închipuirea lui întărâtată îl făcea să vadă demoni care îi insuflau gânduri rele. Sărmanul Anton! El nu lua aminte că acele lucruri făceau parte din filozofie. El încă nu știa că singurul mijloc de salvare era credința în Isus Hristos.

Luptele lăuntrice ale lui Anton au continuat. Astfel, Anton s-a gândit că, retrăgându-se cu totul din lume, ajungând un pustnic, va fi în stare să scape de gândurile rele și de poftele care se ridicau neîncetat în el. Și-a ales drept locuință, într-un loc depărtat, un fel de mormânt ruinat unde a stat zece ani, supunându-se la chinuri și mai mari pentru a înfrânge firea păcătoasă și patimile ei. Anton se hrănea zilnic cu puțină pâine înmuiată în apă și presărată cu puțină sare. Istovit de lipsuri și de luptele la care se supunea, a fost găsit odată într-o stare foarte gravă, pe jumătate mort și a fost dus în satul său.

Dumnezeu a avut milă de el, și Anton a aflat că adevărul poate fi găsit numai în Hristos, că Dumnezeu nu privește la dreptatea proprie primită prin Lege. De atunci, Anton a trăit fericit și liniștit în credința în Mântuitorul și Domnul său.

Să învățăm și noi că prin cea mai desăvârșită educație, prin cele mai crâncene lupte cu firea pământească, omul nu se poate schimba în unul ceresc. De aceea suntem chemați la Mântuitorul, care prin pocăință și credință ne va da o natură nouă, capabilă să-i slujească cu credincioșie.

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact