Legat cu lanțuri - rascumparare.ro

Legat cu lanțuri

Pe drumul spre Marseille din sudul Franței pășea un om. În îmbrăcămintea sa simplă, părea un om sărac. Mergea aplecat și fața îi era palidă, dar în ochii săi se putea citi îndurare și dragoste față de aproapele său. Când ajunse în oraș, se îndreptă spre port și întrebă de deținuți care se aflau pe galere (nave de luptă sau de comerț cu una sau două vele și cu 25-30 perechi de rame mânuite de sclavi sau condamnați la muncă silnică).

I se arătă drumul într-acolo. Întrebă pe un supraveghetor dacă poate să-i viziteze pe deținuți.
- Puteți, răspunse supraveghetorul, dar fiți atent să nu le arătați bani. Deținuții vor cerși de la dumneavoastră bani și, dacă îi oferiți unuia dintre ei ceva bani, nu veți mai scăpa ușor de ei.
- Nu vă îngrijorați de așa ceva, zise străinul. Dacă numai banii i-ar ajuta pe acești oameni sărmani, vizita mea ar fi zadarnică, pentru că mica sumă pe care o am la mine ar fi un ajutor neînsemnat.
Supraveghetorul se întoarse cu indiferență, iar vizitatorul merse de la galeră la galeră.

Era o priveliște tristă. Deținuții legați cu lanțuri grele de fier arătau nenorociți și nefericiți. Cei mai mulți lucrau cu mânie. Pe fețele lor se citea deznădejde sau răutate. Foarte puțini erau cei care sufereau cu răbdare și care își lăsară privirea în jos de rușine în fața străinului.

Între ei se afla și un tânăr de vreo treizeci de ani, care i-a atras imediat atenția străinului. Pe fața lui trasă se citea tristețea și în ochii lui era ceva, care l-a mișcat pe vizitator. Mila i s-a mărit când a văzut curgând lacrimile pe fața palidă a deținutului.

Străinul se apropie de tânărul nefericit și îl întrebă prietenește ce îl apasă.
Deținutul își ridică privirea, dar nu spuse nici un cuvânt, ci dădu numai din cap.
- Te rog, vorbește-mi! îl rugă străinul. Probabil pot face ceva pentru a-ți liniști necazul și a-ți alina supărarea. Dacă te pot ajuta cu bani, atunci ia tot ce am. Iar dacă nu vor ajunge, pentru că este o sumă mică, atunci sper ca în curând, prin ajutorul unor prieteni milostivi, să-ți procur mai mulți.
Tânărul dădu din nou din cap, apoi zise:
- Stimate domn, necazul meu nu poate fi alinat cu bani şi nu există posibilitatea de a scăpa de el. Duc aici o viață de groază, dar am totuși hrana necesară. Însă nu aceste lucruri mă întristează așa de mult. O greutate mult mai mare apasă pe inima mea și mă va copleși, dacă nu îmi va fi luată.
- De ce nu ai încredere în mine? întrebă celălalt prietenos. Poate este totuși posibil să-ți ușurez necazul sau măcar să te consolez în nenorocirea ta. Noi avem un Dumnezeu și un Mântuitor îndurător și Cuvântul Său este ca un medicament și balsam în toate situațiile și suferințele din viața noastră.
- Poate aveți dreptate, stimate domn, răspunse deținutul, dar acest Cuvânt nu pătrunde aici în necazul nostru. Eu sunt de patru ani în acest loc de rușine. Zi de zi trebuie să facem cele mai grele și mai josnice lucrări. Supraveghetorii n-au nici o milă față de noi. Ne privesc ca pe lepădătura omenirii și nu se gândesc să ne facă soarta noastră tristă mai suportabilă. Ce auzim de la ei nu sunt decât înjurături și blesteme, iar mâinile lor mânuiesc cu ușurință biciul. Nu auzim nici un cuvânt prietenos. Stimate domn, dumneavoastră sunteți primul care după patru ani îmi vorbește omenește. Dumnezeu să vă răsplătească. Acum când știu și am aflat că pe pământ mai este milă, pot și vreau să sper să găsesc milă în cer.

- Cât de mult aș vrea să fac mai mult pentru tine, zise străinul cu compasiune, dar trebuie să fii deschis față de mine. Trebuie să-mi istorisești toată nenorocirea ta. Poate totuși este posibil să te ajut într-un fel sau altul.
- Atunci, spuse deținutul de pe galere, vreau să vă relatez, după cum îmi pretindeți. Mă consolez spunându-i unui suflet milos durerea și căința mea.
Mă numesc Armand și sunt fiul unui arendaș iscusit din H. Bătrânul meu tată a fost un om credincios și în toată viața sa a fost cel mai bun exemplu pentru mine. Aveam un venit bun, o soție cumsecade și trei copii frumoși. Puteam fi un om fericit, dar păcatul a distrus pacea casei și fericirea vieții mele. Prin doi oameni ușuratici am fost condus în lucrarea periculoasă și rea a unui braconier. Am ajuns să cutreier zi și noapte dealurile și pădurile pentru a mă lăsa pradă viciului. Astfel am neglijat serviciul și familia. Rugămințile tatălui meu nu m-au putut opri din căile mele și nici lacrimile soției nu m-au mișcat, ci dimpotrivă mi-au îndârjit și împietrit și mai mult inima. Când veneam acasă, eram morocănos și supărat. Nimeni nu primea din partea mea un cuvânt frumos; chiar și copiii mei nu primeau nici măcar o privire prietenoasă.

Într-o zi, tatăl meu mi-a pus înainte în cuvinte mișcătoare nedreptatea și nefericirea pe care am adus-o familiei. Soția mă ruga cu lacrimi fierbinți să mă las de lucrările rele. Atunci mânia mea s-a aprins. Mi se părea că tatăl meu și soția mea au conspirat împotriva mea.

Un duh rău a venit asupra mea. În cuvinte tari și urâte le-am strigat că nu sunt un copil care se teme de lacrimile unei femei și de rugămințile unui bătrân. Mi-am luat pușca și am plecat în munți. Nenorocirea a fost că am întâlnit un vânător care dorea să pună capăt braconajului. În supărarea mea nu m-am gândit la ce va urma și l-am trântit la pământ lovindu-l cu patul puștii. Vânătorul a fost găsit plin de sânge, dar a rămas în viață. El m-a denunțat și după un proces lung am primit o pedeapsă de șase ani la galere.

Aceasta nu a fost însă cea mai mare nenorocire pe care mi-am atras-o prin fapta mea. Procesul cu cheltuielile lui a mistuit toată agoniseala. Soția și copiii mei au ajuns într-o mare sărăcie. Când am fost dus din închisoare, am văzut cortegiul cu sicriul tatălui meu. El a murit de supărare din cauza fiului său nechibzuit și de rușinea pe care i-o făcusem numelui său. Așa am dus pe soție și pe copii în sărăcie și pe tatăl meu în mormânt.
Vorbind, lacrimile îi curgeau pe obraji și plânsul îi îneca cuvintele pe care dorea să le mai spună.

Străinul stătea cutremurat de cele auzite în fața sărmanului deținut. Nu spunea nici un cuvânt, dar ochii săi plini de dragoste erau îndreptați spre deținut. După ce se opri din plâns, deținutul continuă să vorbească:
- Încă nu am terminat de spus totul. Azi dimineață am aflat că soția și copiii mei sunt într-o mare nevoie. De atâtea suferințe și griji pe care i le-am provocat, soția mea s-a îmbolnăvit. Ea nu poate să câștige banii necesari pentru a-și întreține viața ei și a copiilor. Sărmanii copii sunt încă prea mici pentru a câștiga ceva. Astfel, necazul este mare. Suferința și foamea le scurtează viața.

Și toate acestea din cauza mea! Eu sunt ucigașul tatălui meu, al soției și al copiilor mei! Dacă aș fi acum în libertate, aș lucra cu sudoarea feței mele din zori până noaptea pentru a câștiga pâinea zilnică alor mei. Și poate nu ar fi prea târziu ca să-i scap de la moarte. Dar este imposibil. Încă doi ani mai am de suferit aici, iar cei dragi ai mei se vor prăpădi în acest timp.

Acest adevăr mă apasă la pământ, încât sunt aproape de disperare. Aici nu mă poate consola nici un cuvânt din partea oamenilor sau a lui Dumnezeu. Cu bucurie aș suferi o pedeapsă și mai grea, chiar și moartea, numai să știu că prin aceasta soția și copiii ar fi scăpați de moarte.
- Nu! Nu trebuie să mori, zise străinul dând din cap. Roagă-L mai bine pe Dumnezeu pentru o viață lungă pentru a face bine familiei tale după ce vei ieși de aici. Dar, continuă el, spuneai că mai ai de stat încă doi ani pe galere?
- Da, răspunse nefericitul deținut, încă doi ani lungi, doi ani îngrozitor de lungi. Și în acest timp, soția și copiii pot pieri. Acest lucru mă duce la disperare.
- Nu este posibil ca împăratul să te grațieze?
- Așa ceva nu se poate, răspunse deținutul. Strigătul după ajutor al unui deținut pe galere nu ajunge până la tronul împărătesc. Și înainte ca rugămintea mea să ajungă la împărat, soția și copiii vor fi deja de mult timp morți.
Străinul stătea neclintit și adâncit în gânduri. Un timp făcu tăcut câțiva pași încoace și încolo; deodată se opri și întrebă:
- Dacă s-ar găsi cineva, fiul meu, care ar trece în locul tău și ar face lucrările tale, ți-ar fi acordată libertatea?
- Numaidecât aș fi liber, zise deținutul pe galere cu o licărire de bucurie în privire. Dar fața i se întunecă imediat și zise încet:
- Cum am putut să fiu așa de nebun și să mă gândesc doar o clipă la așa ceva!? Unde s-ar putea găsi cineva care să aleagă de bunăvoie această viață plină de rușine?
Se părea că străinul nu auzise ultimele cuvinte. Fără să-și ia rămas bun, se întoarse și plecă. Sărmanul deținut privi mâhnit în urma celui ce-i vorbise pentru prima dată în cei patru ani ai detenției sale cuvinte pline de milă și dragoste. Îl durea că plecase fără să-l salute. „L-am supărat fără să vreau cu ceva?“

Între timp, străinul se prezentă la comandantul de la galere care îl primi numaidecât.

- Domnule comandant, dumneavoastră nu mă cunoașteți. Eu mă numesc Vicențiu sau, dacă vreți să știți numele meu întreg, el este Vicențiu von Paul.
- Cum? întrebă mirat comandantul. Dumneavoastră sunteți Vicențiu von Paul? Dumneavoastră sunteți omul lui Dumnezeu, care umblă fără repaus și fără odihnă pentru a face bine săracilor, care nu se dă înapoi de la cele mai mari mizerii pentru a mângâia și a ajuta și care prin toată sărăcia este bogat în milostenie? Dumneavoastră sunteți același Vicențiu care în Tunis ați purtat lanțurile unui sclav?
- Da, eu sunt acela, răspunse Vicențiu. Dar nu merit nici o laudă pentru cele spuse mai înainte. Mă bucur însă că mă cunoașteți, domnule comandant. De aceea sper ca rugămintea mea să fie ascultată și, dacă se poate, împlinită.
- Spuneți, stimate domn! zise comandantul. Ce stă în puterile mele vreau să fac cu plăcere pentru a vă dovedi stima pe care o am față de lucrarea dumneavoastră.
- Dumneavoastră aveți, continuă Vicențiu, printre sclavii pe galere un om din H. pe nume Armand. Ce părere aveți despre el?
- Una bună în orice privință, zise comandantul. Armand aparține acelor puțini deținuți care nu s-au făcut mai răi pe galere, ci mai buni. În cei patru ani de când este la noi nu s-a plâns nimeni de el. Își face lucrarea lui, chiar și cea mai grea și mai josnică, cu bunăvoință și hărnicie și își duce soarta mizerabilă cu o răbdare care te mișcă.
- Această apreciere, spuse Vicențiu, îmi dă curaj să vă fac cunoscută rugămintea mea. Armand mai are doi ani de suferit aici. El tocmai mi-a spus că soția și copiii lui sunt aproape de moarte, dacă nu primesc un ajutor grabnic. Nimeni însă nu-i poate ajuta, doar soțul și tatăl nefericit. El poate și vrea să lucreze pentru a-i salva pe ai săi. Dar pentru așa ceva trebuie să fie liber. Mi s-a spus că un deținut poate fi eliberat imediat, dacă se găsește un înlocuitor pentru el. Este adevărat?
- Da, este adevărat, răspunse comandantul. Legea permite în astfel de cazuri ca un deținut pe galere să fie eliberat. Dar până acum nu s-a întâmplat așa ceva, și anume să se găsească un înlocuitor, și nici nu cred că se va găsi cineva.
- Cu siguranță veți vedea și așa ceva, zise Vicențiu. Eu am găsit pe cineva care vrea să ia locul deținutului. Din câte îl cunosc eu, este un om cinstit înaintea semenilor săi. În momentul când se prezintă înlocuitorul, Armand va fi liber?
- Exact în acel moment, stimate domn, răspunse comandantul. Dar unde se va găsi acel om, care de bunăvoie va lua asupra sa o astfel de rușine?
- Eu însumi sunt acel om, zise simplu Vicențiu și, când comandantul în mirarea sa încercă să obiecteze, continuă liniștit:
- Nu încercați să mă opriți! Hotărârea mea este atât de serioasă și de fermă, încât nu mă puteți opri în nici un fel. Credeți-mă, cel care a purtat lanțurile de sclav în Tunis nu se teme nici de lanțurile de sclav ale galerei.
- Dar onoarea dumneavoastră? zise căpitanul. O, v-ați gândit că zece ani de sclavie nu cântăresc nici cât a zecea parte din rușinea pe care o aduc lanțurile de sclav ale galerei într-un singur ceas?
- Onoarea mea? repetă Vicențiu von Paul zâmbind. Să lăsăm aceasta! Eu nu întreb de onoarea mea înaintea oamenilor. Dacă o voi pierde, atunci fericirea și binecuvântarea unei familii salvate va cântări de o mie de ori mai mult în ochii mei.
Comandantul încercă să intervină, dar Vicențiu respinse totul. Astfel, nu îi mai rămas decât să cheme un fierar pentru a merge cu acesta și cu Vicențiu pe galera unde se afla Armand.
- Fiul meu, de azi ești liber, strigă Vicențiu deținutului. S-a găsit un înlocuitor pentru tine.
Celui chemat nu-i venea să-și creadă urechilor. Fără cuvinte, el se supuse fierarului, care la ordinul comandantului îi dădu jos lanțurile. Când a fost eliberat de cătușele care au căzut cu zgomot la pământ, îngenunche plângând ca un copil. Dar ce văzu? Vizitatorul său întinse mâna și piciorul, pentru ca fierarul să i le prindă în lanțurile sale.
- Nu, nu, pentru Numele lui Dumnezeu, nu! strigă Armand tare. Dumneavoastră vreți să-mi luați locul, stimate domn? Niciodată! Pentru acest preț nu vreau să primesc libertatea. Fierarule, lanțurile sunt pentru mine!
- Doar nu vrei să-mi strici bucuria, zise bărbatul zâmbind prietenește. Mie îmi vor fi mai ușoare aceste lanțuri decât ție. Eu sunt singur în această lume și lucrarea pe care mi-a încredințat-o Dumnezeu o voi putea face și pe galere; și poate aici mai bine ca în alt loc.
- Om nobil și generos! strigă tare Armand bâlbâindu-se și mirându-se. Ce vă poate conduce la o asemenea jertfire?
- Dragostea față de Mântuitorul meu în a cărui slujbă sunt, răspunse Vicențiu von Paul. Dacă aș suferi și aș muri de zece ori pentru tine, nu ar fi nimic față de ce a suferit Mântuitorul la cruce pentru mine și pentru tine. Și acum, nu mai zăbovi, fiul meu! Grăbește-te la soția ta bolnavă și la copiii tăi flămânzi! Și Dumnezeu să fie cu tine și să binecuvinteze lucrarea mâinilor tale!
Deținutul pe galere eliberat nu urmă imediat invitația. Stătea pe loc nedumerit și nu știa ce să facă.
Dar gândul la soție și la copii îl ajutară să treacă peste toate ezitările lui. Căzu la pământ și îmbrățișă genunchii eliberatorului său sărutându-i mâinile printre lacrimi. Apoi zise:
- Acolo sus, la tronul Mântuitorului, unde mă veți găsi cândva, vă voi mulțumi și El vă va răsplăti ce ați făcut pentru mine!
Cu aceste cuvinte, se ridică și plecă.

Nu avem cuvinte pentru a exprima fericirea și bucuria care s-au întors în casa lui Armand, când acesta apăru pe neașteptate. El o rugă pe soție, cu lacrimi fierbinți, să-l ierte pentru tot ce a greșit față de ea, iar ea l-a iertat din toată inima. De atunci înainte a devenit un tată credincios care lucra cu multă hărnicie pentru ai săi. Sărăcia și nevoile au dispărut din familia lui. Soția se însănătoși, iar fericirea și bucuria se întoarseră iarăși sub acoperișul lor. Teama și pacea lui Dumnezeu locuiau în căminul și în inimile lor.

Omul nobil a suferit ca sclav pe galere doi ani. În exterior era legat cu lanțuri și rușinea era partea sa, dar în sufletul său era un om liber, căci era un copil al lui Dumnezeu. Astfel savura acea pace care întrece orice pricepere. În timpul detenției sale benevole pe galere, el a fost un învățător și un mângâietor pentru sărmanii deținuți. Când după cei doi ani a părăsit galerele, mulți s-au uitat în urma lui cu lacrimi de mulțumire în ochi.

Acesta a fost Vicențiu von Paul, născut în anul 1581 la P. în Franța. Cronica relatează despre el că și-a trăit viața în dragostea Mântuitorului său pentru frații lui, străduindu-se tot timpul să împlinească Cuvântul Domnului: „...să vestesc săracilor Evanghelia...“ A murit la 27 septembrie 1660, la vârsta de 80 de ani. Realitatea este că îl putem privi pe acest om ca pe unul din slujitorii lui Isus Hristos și putem vedea în el un credincios care a pășit pe urmele Mântuitorului său. Episodul din viața lui, relatat mai înainte, ne arată că în el a trăit gândul Aceluia care a devenit sărac, ca noi, prin sărăcia Lui, să devenim bogați, și care a murit, ca păcătoșii pierduți să primească viața veșnică.

 

CUVÂNT  DE  ÎNCHEIERE

Încheind lectura acestei istorisiri adevărate m-am gândit că viața fiecărui om este legată cu lanțuri. Nu trebuie să ne zboare gândul numai la cei din închisori. Din cauza neascultării de Dumnezeu, viața fiecărui om este legată cu lanțurile păcatului. Aceste lanțuri ni le făurim noi înșine asemeni acelui fierar renumit din Evul Mediu. Acesta a fost arestat din cauza unei contravenții și închis într-o închisoare. După câtva timp, se hotărî să fugă și încercă să rupă lanțurile. Dar speranța îi dispăru repede. Constată cu groază că el însuși făcuse lanțurile și mereu se mândrise că forjează numai lanțuri care nu se pot rupe niciodată. Acum era prins cu propriile lanțuri.
La fel este și cu păcătosul. Mâinile lui proprii au făurit lanțurile răutății care îl țin prins, lanțuri care nu pot fi distruse de nici o mână omenească. Există totuși o posibilitate de eliberare ca și în cazul lui Armand, dar numai una singură: ISUS HRISTOS poate rupe lanțurile – numai EL poate dărui eliberarea! Caută ajutorul Lui în necazul tău. Dacă Fiul lui Dumnezeu te face liber, vei fi cu adevărat liber. Dar pentru aceasta trebuie să-L primești pe Isus Hristos în viața ta ca Mântuitor.

Și astăzi Mântuitorul chemă pe fiecare să accepte eliberarea din lanțurile păcatului și ale condamnării veșnice. De aceea prin Evanghelie, ISUS cheamă pe fiecare în parte: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28)

 

Și vei vedea că Domnul e iubire,
Și-L vei simți lucrând în viața ta,
Descătușat de pofte și de fire,
Pe El cu bucurie-L vei urma.

O, nu respinge harul mântuirii,
Nu refuza chemarea ce-o auzi,
Întoarce-te din bezna rătăcirii
Și nu-ncerca de Domnul să te-ascunzi.

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact