Povestea unui pictor - rascumparare.ro

Povestea unui pictor

Cu mulţi ani în urmă, un pictor stătea în atelierul lui, ţinându-şi degetul mare de la mâna dreaptă agăţat de cureaua pantalonilor, în timp ce cu stânga ţinea pipa ce şi-o luase din gură în cinstea oaspetelui său, preotul bogatei biserici St. Jerome. Pictorul, deşi destul de tânăr, era însă renumit în Düsseldorf, şi unii spuneau că numele lui, va fi cunoscut, într-o zi, în lumea întreagă. El socotea că, atunci când acea zi va veni, nu va putea să se bucure de bogăţiile pe care le va fi aşteptat atât de mult. Totuşi acum el se bucura de viaţă, fiindcă îşi iubea arta. Din când în când ajungea aşa de absorbit de munca lui, încât uita de toate, cu excepţia picturii de pe şavalet. Cu toate că realizase multe lucrări bune, nu era încă mulţumit, fiindcă nu ajunsese să se realizeze pe deplin. Lucrările lui erau bune, însă dorea ceva mai mult; astfel pictorul nu era un om mulţumit. În ochii lumii părea un om fericit, prosper, înzestrat cu aptitudinile unui bun om de afaceri, dar care ştia la fel de bine şi propria afacere. Acum discuta cu preotul.
- Nu, nicidecum, vă asigur; suma pe care o oferiţi nu acoperă efortul pe care-l voi depune pentru o pictură aşa de mare pentru biserică. O astfel de lucrare trebuie să includă o mulţime de chipuri care necesită, toate, un studiu amănunţit. Răstignirea nu e o temă simplă şi a fost pictată aşa de des, încât va fi dificil să realizez o pictură atât de diferită de altele, cum aş vrea de fapt să o realizez.
- Nu vă voi încadra într-o anumită sumă, a răspuns preotul. Sunteţi un om cinstit, domnule, şi nu biserica din St. Jerome va plăti preţul picturii. Urmează a fi un dar din partea unui penitent.
- Dacă aşa stau lucrurile, spuse pictorul, atunci situaţia se schimbă. Vă rog să reveniţi peste o lună şi studiile pentru lucrare vor fi gata.

Astfel s-au despărţit, mulţumiţi fiecare, iar în săptămânile ce-au urmat, pictorul a studiat alcătuirea picturii, deplasându-se adesea în cartierul evreiesc al oraşului pentru a găsi modele. Preotul era mulţumit. El dorea ca punctul central al picturii să-l reprezinte crucea Mântuitorului, lăsând în seama artistului gruparea accesoriilor. Din când în când, preotul vizita atelierul, adesea însoţit de un alt preot, pentru a cerceta mersul lucrării. Tabloul urma să fie aşezat în biserică într-o zi de sărbătoare, care cădea pe data de 1 iunie, iar pictorul făcea progrese vizibile.

O dată cu sosirea primăverii, sufletul pictorului a fost cuprins de dorinţa de a părăsi Düsseldorful, şi de a hoinări prin împrejurimi cu caietul lui de schiţe. Într-o zi, aflându-se la marginea pădurii, a întâlnit o ţigăncuşă ce împletea coşuri din paie. Era frumoasă la chip, iar părul de culoarea tăciunelui îi cădea în valuri pe piept. Rochia roşie, uzată, sărăcăcioasă, decolorată şi arsă de soare, aducea o notă în plus la înfăţişarea ei pitorească.

Însă ochii au fost cei ce au reţinut atenţia artistului – ochi neobosiţi, limpezi şi negri a căror expresie se schimba de la un moment la altul – durere, bucurie, veselie şi zburdălnicie se reflectau în adâncul lor tot aşa de fugar cum umbrele norului alergau una după alta pe suprafaţa unui lac. „Ce pictură splendidă ar ieşi din ea!”, gândi meşterul, „dar cine ar cumpăra un tablou cu o ţigăncuşă? Nimeni!” Ţiganii erau urâţi în Düsseldorf; chiar când s-a scris această istorioară, faptul de a fi ţigan era, potrivit legii, o insultă vrednică de pedeapsă.

Fata îl văzu pe pictor, şi, lăsându-şi paiele, sări în sus. Ridicându-şi mâinile deasupra capului şi pocnindu-şi degetele ritmat, dansă uşor şi graţios înaintea lui, zâmbindu-i. „
- Stai nemişcată!, i-a strigat pictorul, şi pe dată a făcut o schiţă cu ea. Cu toate că el desena repede, era obositor pentru fată să rămână în acea poziţie, totuşi, nu s-a mişcat, deşi un oftat de uşurare, atunci când şi-a lăsat mâinile jos şi s-a relaxat înaintea lui, i-a semnalat meşterului efortul pe care ea îl depusese. „Nu numai că-i frumoasă, ci este un model de prima clasă. O voi picta înfăţişând o dansatoare spaniolă”, îşi spuse el. Astfel, se încheie târgul. Pepita urma să vină de trei ori pe săptămână acasă la pictor să servească de model.

Pepita sosi cu promtitudine la ora stabilită. Era plină de uimire în timp ce privea de jur împrejur prin atelier, aruncându-şi ochii peste piesele de ceramică şi de sculptură. Tocmai începu să cerceteze picturile şi curând marea scenă a răstignirii, aflată acum aproape de momentul finalului, îi reţinu atenţia. Ea o privi insistent.

Cine e acesta?, întrebă cu un sentiment de respect amestecat cu teamă şi uimire, arătând spre figura cea mai proeminentă, aceea a Răscumpărătorului de pe cruce.
- Hristos, răspunse pictorul, neglijent.
- Ce i se face?
- Este răstignit, răspunse pictorul.
- Întoarce-te puţin spre dreapta. Aşa! E bine.
Cu pensula în mână, pictorul, era un om scump la vorbă.
- Cine sunt oamenii din jurul lui – aceia cu feţe urâte?
- Uite ce e, spuse pictorul, nu pot sta de vorbă cu tine. Tu nu trebuie să faci altceva decât să stai cum îţi spun.
Fata nu mai îndrăzni să vorbească, însă continuă să privească ţintă şi să facă presupuneri. De fiecare dată când venea la atelier, pictura o fascina într-o măsură din ce în ce mai mare. Uneori risca întrebând, fiindcă curiozitatea o măcina.
- De ce L-au răstignit? A fost rău, din cale afară de rău?
- Nu; a fost foarte bun, a fost răspunsul.
Cam atât era tot ce învăţa cu ocazia unei întâlniri, însă preţuia fiecare cuvânt şi cu fiecare propoziţie ajungea să cunoască ceva mai mult din acel mister.
- Atunci, dacă a fost un om bun, de ce L-au răstignit? Sau a fost numai pentru o vreme? L-au lăsat apoi liber?
- L-au răstignit fiindcă … pictorul se opri cu capul plecat într-o parte, înaintă, şi îi aranjă eşarfa.
- Fiindcă? repetă Pepita fără să răsufle.
Artistul se întoarse la şavaletul lui; apoi, privindu-i faţa dornică şi întrebătoare, fu mişcat de milă.
- Ascultă. Îţi voi povesti odată pentru totdeauna şi apoi să nu mai pui întrebări”; şi îi povesti istoria crucificării.
Totul era  cât se poate de nou pentru Pepita, dar atât de vechi pentru pictor, încât nu-l mai mişca. El a putut să picteze agonia muribundului fără să-i tresară vreun nerv; în schimb inima fetei, gândindu-se la aceasta, a fost străpunsă. Ochii ei mari şi negri se umplură de lacrimi, însă mândria ei de ţigancă nu le-a îngăduit să cadă.

Picturile înfăţişând răstignirea şi dansatoarea spaniolă au fost terminate. A venit şi ultima vizită a Pepitei la atelier. Ea a privit fără emoţie reprezentarea minunată ce o înfăţişa, apoi s-a întors şi a stat înaintea picturii cu răstignirea, neputând să plece.
- Vino, spuse pictorul, aici sunt banii tăi, şi o monedă de aur în plus, fiindcă mi-ai adus noroc, «Tânăra dansatoare» e deja vândută. Poate te voi mai chema, însă nu acum. Nu trebuie să suprasolicităm piaţa, nici măcar cu chipul tău frumos.
Fata se întoarse încet.
- Mulţumesc, domnule!, dar ochii ei, plini de emoţie, erau solemni. Trebuie să-L iubiţi foarte mult, domnule, din moment ce-a făcut aceasta pentru dumneavoastră, nu-i aşa?
Faţa pe care o privea s-a înroşit. Pictorului îi era ruşine. Fata îmbrăcată cu rochia ei ponosită şi decolorată a părăsit atelierul, dar cuvintele ei duioase răsunau în inima lui. A încercat să le uite, însă a fost cu neputinţă. A expediat în grabă pictura la destinaţie, dar încă nu-i putea uita cuvintele: „Trebuie să-L iubiţi foarte mult, domnule, din moment ce-a făcut aceasta pentru dumneavoastră, nu-i aşa?” În cele din urmă n-a mai putut suporta mustrarea. Voia să i se împotrivească şi să o învingă. În zadar a mers să se spovedească preotului ca să obţină pacea după care tânjea şi care se poate găsi numai prin credinţă în Hristos. O reducere semnificativă a preţului picturii i-a dat o oarecare tihnă timp de o săptămână sau două. Dar apoi vechea întrebare a revenit: „Trebuie să-L iubiţi foarte mult, domnule, din moment ce-a făcut aceasta pentru dumneavoastră, nu-i aşa?”, iar această întrebare cerea un răspuns. Neliniştea lui a crescut şi el nu se mai putea ocupa de lucru. Atunci, în peregrinările lui, a auzit lucruri de care n-a avut cunoştinţă înainte.

Într-o zi, a observat un grup de persoane care se îndreptau în grabă spre o casă situată lângă zidurile cetăţii. Era un loc sărăcăcios. Apoi a remarcat şi pe alţii venind din direcţie opusă, şi ei intrând pe uşa casei respective. A întrebat ce se petrece acolo, însă omul căruia i-a pus întrebarea ori nu voia, ori nu putea să-i dea un răspuns mulţumitor. Acest lucru i-a stârnit curiozitatea. După câteva zile a aflat că un străin, unul dintre „protestanţi” locuia acolo, unul dintre acei oameni dispreţuiţi care fac apel cu fiecare ocazie la Cuvântul lui Dumnezeu. Nu era un lucru onorabil, nici înţelept să-i cunoşti. Totuşi, poate aici va afla ceea ce căuta.

Pictorul auzise cum aceşti protestanţi au riscat, şi adesea au pierdut tot ce-au avut, pentru adevărul pe care-l susţineau. Poate că ei deţin secretul păcii. Astfel, pictorul a mers „să observe”, poate „să întrebe”, dar nicidecum să li se alăture; însă omul nu poate să se apropie de foc şi să rămână rece. Da, a văzut un om care ar fi putut duce un trai uşor, dar care suporta vitregiile; pe unul care ar fi putut să fie onorat, dar care era dispreţuit; pe unul care ar fi putut să fie iubit şi respectat, dar care ajunsese un proscris; totuşi, acel om era liniştit, chiar fericit. Acel predicator vorbea şi arăta ca unul care umbla pe pământ cu Hristos. Da, unul pentru care Hristos reprezenta totul. Pictorul a găsit lucrul pe care-l dorea cu atâta ardoare – o credinţă vie. Noul lui prieten i-a împrumutat un exemplar preţios al Noului Testament pentru o vreme, însă, fiind urmărit şi persecutat în Düsseldorf, după câteva săptămâni a plecat şi a trebuit să-şi ia cu sine cartea; dar adevărul ei a rămas în inima pictorului.

De îndată ce l-a primit pe Hristos ca Mântuitor al lui, pictorul n-a mai fost tulburat de vechea întrebare: „Trebuie să-L iubiţi foarte mult, domnule, din moment ce-a făcut aceasta pentru dumneavoastră, nu-i aşa?” În locul acestei întrebări, simţea focul adânc al dragostei devotate în suflet. „Mântuitorul a făcut totul pentru mine! Cum aş putea să spun şi altora despre această dragoste nemărginită care le poate lumina vieţile, cum mi-a luminat-o şi mie? Dragostea aceasta este şi pentru ei, dar ei n-o văd, cum nici eu n-am văzut-o. Cum aş putea s-o vestesc? Nu pot să mă exprim. Eu termin tot ce am de spus în câteva cuvinte. Chiar dacă aş încerca, n-aş reuşi niciodată s-o vestesc cum s-ar cuveni. Ea arde în inima mea, însă nu-i pot da expresie dragostei lui Hristos!” Meditând la ce ar putea face, pictorul trasă într-o doară, cu o bucată de cărbune ce o avea în mână, schiţa unui cap încoronat cu spini. Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce desena. Dintr-o dată, un gând îi străbătu sufletul: „Pot picta! Pensula mea trebuie să vestească aceasta. Ah! În pictura pe care am pregătit-o pentru biserică, faţa Mântuitorului era numai agonie. Dar nu aşa stau lucrurile. Faţa Lui va arăta o dragoste de negrăit, o compasiune infinită şi o jertfă de bună-voie!”  

Pictorul căzu pe genunchi şi se rugă să poată picta demn şi în felul acesta să vorbească inimilor oamenilor. Apoi, în timp ce lucra, dibăcia lui înnăscută părea să crească cu mult mai mult decât ce experimentase mai înainte. Pictura ce reprezenta răstignirea era ca o bijuterie; era aproape divină şi admirată de toţi. Nu voia s-o vândă. În schimb, a dăruit-o oraşului său natal, fiind expusă în Galeria publică unde locuitorii oraşului s-au înghesuit s-o vadă. Multe glasuri au fost reduse la tăcere şi multe inimi au fost înmuiate privind-o. Oamenii din acel oraş s-au întors la casele lor cunoscând Dragostea lui Dumnezeu şi repetându-şi ca pentru ei cuvintele scrise atât de clar la subsolul picturii în limba latină: „Hoe feci pro te; quid facis pro me?”, adică: „Toate acestea le-am făcut pentru tine; tu ce-ai făcut pentru Mine?”

Şi pictorul obişnuia să meargă pe acolo. El urmărea de la distanţă colţul Galeriei unde era expusă pictura şi pe oamenii care se adunau în jurul ei. În timp ce privea, se ruga ca Dumnezeu să-i binecuvânteze predica pictată. Într-o zi, după ce restul vizitatorilor plecase, el a observat o fată sărmană stând în faţa picturii, plângând cu amar. Pictorul se apropie de ea.
- Ce te întristează, copilă?, o întrebă.
Fata se întoarse – era Pepita.
- Oh! Domnule, dacă m-ar fi iubit şi pe mine astfel, spuse ea, arătând spre faţa ce exprima tandreţe şi dragoste, îndreptată spre ei. Eu nu sunt decât o biată ţigancă. Dragostea asta e pentru dumneavoastră, nu pentru asemenea oameni cum sunt eu; şi în disperarea ei, continuă să plângă fără a se putea controla.
- Pepita, este şi pentru tine.
Apoi pictorul îi povesti totul. Au stat de vorbă până seara târziu, când Galeria s-a închis. Pictorului nu-i mai era teamă să răspundă la întrebările ei, căci subiectul era de acum iubit de el. I-a spus fără înconjur istoria acelei vieţi minunate, a morţii măreţe şi a slavei ce a încununat învierea. I-a explicat şi legătura cu Hristos pe care moartea răscumpărătoare a făcut-o posibilă. Ea a ascultat, a primit şi a crezut - „Toate acestea le-am făcut pentru tine”.

Se împlineau doi ani de când pictura fusese finalizată şi iarna a venit din nou. Gerul era aspru, şi vântul sufla sălbatic pe străzile înguste ale Düsseldorf-ului, izbind în geamurile casei pictorului. Ziua lui de lucru se încheiase, iar el stătea lângă un foc în care ardeau buşteni de pin, citind o copie a Noului Testament atât de mult îndrăgită de el, copie pe care o obţinuse cu o oarecare greutate. Se auzi o bătaie în uşă, iar când pictorul a deschis, a intrat un om. Purta o jachetă învechită confecţionată din piele de oaie pe care îngheţase zăpada. Părul îi atârna în şuviţe negre. El privi cu lăcomie spre pâinea şi carnea de pe masă în timp ce vorbea:
- Ar vrea domnul să-l însoţească într-o treabă ce nu suferă amânare?  
- Unde? întrebă pictorul.
- Locul acela nu trebuie făcut public căci dacă vor afla oamenii legii, ne vor izgoni din pădure.
- De ce vrei să merg?
- Nu pot să spun, răspunse omul, dar cineva care se află pe moarte vrea să vă vadă.
- Mănâncă ceva întâi, spuse artistul, apoi voi merge cu tine.
Omul îngână mulţumirea pe când înfuleca cu repeziciune din mâncare.
- Sunteţi flămânzi?” întrebă pictorul.
- Domnule, toţi suntem lihniţi de foame”.
Pictorul pregăti provizii pentru ei.
- Poţi să le duci? întrebă pe cel venit din pădure.
- Ah! Bucuros, bucuros, răspunse omul.
- Dar veniţi, nu e timp de pierdut. Pictorul îl urmă.

Călăuza îl conduse repede de-a lungul străzilor, până ce ieşiseră din oraş. Răsări luna care le arătă că se află în pădure. Ramurile copacilor atârnau grele sub povara zăpezii, iar trunchiurile copacilor produceau confuzie. Nu era nici o cărare, însă omul nu ezită deloc. În tăcere şi cu repeziciune îl conducea pe pictor. În cele din urmă au ajuns într-un luminiş, loc în care se înălţau câteva corturi.
-Duceţi-vă acolo, spuse omul arătând spre unul din corturi şi apoi se întoarse spre un grup de bărbaţi, femei şi copii care s-au adunat în jurul lui. Le vorbi într-o limbă străină, necunoscută, lăsându-şi povara de pe umeri. Ghemuindu-se, pictorul se strecură în cort. O rază strălucitoare a lunii ilumină interiorul sărăcăcios. Pe un pat alcătuit din frunze moarte se afla o tânără. Faţa îi era palidă şi suptă.
- O, Pepita?
Auzindu-i glasul, ochii ei s-au deschis. Ochii aceia negri, minunaţi încă mai străluceau. Un zâmbet tremură pe buze şi ea se ridică sprijinindu-se pe coate.
- Da, spuse ea, „Mântuitorul a venit şi pentru mine! El Îşi întinde mâinile! Ele sângerează! El spune: «Pentru tine. Toate acestea le-am făcut pentru tine»
Nu după mult timp îşi luă rămas bun de la pictor.

La mult timp după aceasta, când, atât pictorul cât şi ţigăncuşa s-au întâlnit în ţara de Sus, un tânăr nobil fără griji şi voios îşi conducea splendida trăsură cu slujitorii spre Düsseldorf. Pe când i se hrăneau şi adăpau caii, el rătăcea prin faimoasa Galerie. Era bogat, tânăr, inteligent – lumea strălucitoare, cu toate comorile ei, îi stătea la îndemână. Acum stătea înaintea picturii meşterului din Düsseldorf – citind şi recitind cuvintele aflate la subsolul picturii. Nu se putea dezlipi de acolo – ceva creştea în inima lui. Dragostea lui Hristos îi prinsese sufletul cu puterea ei. Orele au trecut una după alta şi lumina de afară a pălit. În cele din urmă custodele muzeului îl atinse pe tânărul nobil ce plângea, spunându-i că sosise timpul ca Galeria să fie închisă. Veni noaptea – nu însă şi pentru tânărul nobil! Pentru acel tânăr sosiră zorile vieţii veşnice. Numele lui era Zinzendorf. S-a întors la han, a urcat în trăsură şi, întorcând spatele Parisului, s-a întors acasă. Din acel moment, el şi-a pus viaţa, bogăţia şi faima la picioarele Celui ce şoptise inimii lui: „Toate acestea le-am făcut pentru tine; Tu ce-ai ce-ai făcut pentru Mine?” Zinzendorf, care a fost părintele Misiune Moraviene, a răspuns acelei întrebări prin viaţa lui dedicată glorificării Mântuitorului. Pictura nu se mai află în Galeria din Düsseldorf. Din nefericire, cu mai mulţi ani în urmă Galeria, împreună cu pictura, a fost distrusă de un incendiu. Însă ea a predicat şi Dumnezeu a folosit-o pentru a proclama Darul despre care apostolul Pavel a spus: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact