Cântecul mamei - rascumparare.ro

Cântecul mamei

Capitolul I

- Ia pleacă de aici, măi băiete! Toată ziua dai târcoale în jurul gheretei mele, de parcă ai vrea s-o înghiţi cu ochii, nu altceva. Am băgat eu de seamă demult că ai vrea să şterpeleşti ceva de pe aici. Dar n-are să-ţi meargă, pentru că, deşi sunt femeie în vârstă, vederea îmi este încă destul de bună, ca să citesc în sufletul unora ca tine ce au de gând să facă. Pleacă de aici, căci altfel chem poliţia!

Aceste cuvinte aspre au ieşit într-o dimineaţă din gura unei femei bătrâne, care avea la colţul străzii o gheretă în care vindea de-ale mâncării: covrigi, gogoşi, plăcinte şi altele. Dându-şi astfel drumul necazului ei, mânia i-a căzut pe un băiat care în clipa aceea era numai la câţiva paşi de plăcintele şi cornurile atrăgătoare; hainele lui zdrenţuite şi privirile lui lacome te făceau să crezi că bătrâna are dreptate.

Cu toate acestea, acest băiat sărman ar fi avut nevoie mai degrabă de milă decât de cuvinte aşa de aspre şi de jignitoare. Trecuseră abia câteva săptămâni de când îşi pierduse mama, singura care îl iubise atât de mult şi care murise după o boală îndelungată. Cu toate că mama lui rămăsese de mulţi ani văduvă şi era săracă, totuşi, pe cât au ajutat-o puterile, ea a lucrat pentru băiatul ei şi a avut grijă de hrană şi de îmbrăcăminte. Apoi însă, îmbolnăvindu-se, a trebuit să treacă prin grele încercări. Simţea cum puterile îi scădeau şi sfârşitul i se apropia. S-a gândit, se înţelege, la soarta sărmanului ei fiu, pe care îl lăsa orfan într-o lume plină de durere şi necazuri, dar nu putea să-l dea în seama vreunei rude, pentru că singura ei rudă, un frate, plecase ca marinar şi nu-i mai scrisese nici un cuvânt măcar. Fără îndoială că biata văduvă ar fi fost doborâtă de durere şi de deznădejde, dacă n-ar fi cunoscut pe Acela care a făgăduit că va avea grijă de văduve şi de orfani şi care, în toate împrejurările, S-a arătat pentru ai Săi ca Dumnezeul mângâierii şi Tatăl îndurării. Da, ea Îl cunoştea pe Domnul şi de aceea putea să lase în seama Lui pe copilul ei şi astfel să moară în pace. Săracul Gheorghe! Acum era orfan. Nimeni nu întreba de el. Dimpotrivă, când căuta să se apropie de cineva, acela îl punea pe fugă. Fără nici un adăpost, umbla de colo până colo. Oare să nu fi fost ascultată rugăciunea mamei lui?

În dimineaţa aceea, când pentru prima oară întâlnim pe acest sărman orfan, el nu mâncase nimic. Poate că mirosul gogoşilor l-a atras spre ghereta acelei bătrâne, care, de altfel, o cunoscuse pe mama lui şi câteodată se servise de el ca să-i facă vreo treabă. Probabil că nu i-a mers nici ei bine astăzi negoţul sau a avut vreo altă supărare şi de aceea a fost aşa de mânioasă, de s-a răstit la bietul băiat care până atunci nu i-a dat nici un prilej să-i pună cinstea la îndoială. Oricum ar fi fost, Gheorghe vedea bine că în această dimineaţă nu era rost pentru el să facă vreun drum pentru bătrână sau să capete ceva de la ea. Aceasta aducea o amară dezamăgire pentru el. Mai mult decât toate însă îl durea felul jignitor cu care i se poruncise să plece. La început l-au podidit lacrimile. Pe urmă, mânia i s-a citit pe faţă şi, necăjit, bombănea întruna: „N-am furat niciodată şi nu pot să fiu învinuit de aşa ceva. Ah, dacă trăia mama, n-aş răbda de foame şi de frig! Acum nimeni n-are grijă de mine şi mă ocăreşte, ca şi cum aş fi …”

Nu a putut să sfârşească gândul, când deodată s-a auzit o mare gălăgie nu departe de el. Un tânăr, care trecea pe la colţul străzii cu o roabă, s-a apropiat prea mult de ghereta bătrânei, a atins stâlpul care o sprijinea şi a răsturnat masa, aşa că tot ce era pe ea s-a rostogolit pe stradă. Toate acestea s-au petrecut într-o clipă şi, înainte de a se dezmetici bătrâna din spaima ei şi de a izbucni în vaiete gălăgioase şi în ocări, făptuitorul s-a făcut nevăzut. Toate gogoşile şi cornurile erau pe jos, care încotro, iar bătrâna stătea furioasă în mijlocul comorilor ei, strângând din pumni şi blestemând pe cine i-a făcut una ca asta. Era o privelişte de care nu ştiai dacă trebuie să râzi sau să-ţi fie milă. Gheorghe nu râdea. La început a simţit chiar milă în inima lui; pe urmă, aducându-şi aminte de jignirea suferită, începu să se bucure că a fost răzbunat. Dacă bătrâna nu s-ar fi purtat înainte aşa de rău cu el, s-ar fi grăbit să o ajute. Acum însă, mâhnirea lui îl făcea să nu se simtă în stare să-i dea o mână de ajutor.

„M-a făcut hoţ”, bombănea el întruna. „Să se ajute singură! Te pomeneşti că o să creadă că vin numai ca să-i fur vreun corn. Parcă mama nu m-ar fi învăţat şi alte lucruri decât să pun mâna pe lucrul altuia!” În clipa aceea, privirea i s-a oprit pe o gogoaşă care se rostogolise până aproape de picioarele lui; şi, uitându-se la ea, gândurile i-au fugit în altă parte. Din nou a început să simtă foamea cu toată puterea ei. Ah, ce mai gogoaşă! Doar să întindă mâna şi era a lui! Dar mama, ce ar fi zis mama? Cugetul îl sfătuia să fugă de păcat ca de şarpe. Dar Gheorghe nu a fugit. Pofta creştea. Glasul cugetului a amuţit treptat. Nimeni nu se uita la el, iar bătrâna se tot plângea de necazul ce i s-a întâmplat şi tot blestema pe tânărul care i-l făcuse. Câteva clipe, băiatul a stat nehotărât şi tremurând. Respiraţia îi era scurtă şi întreruptă. Inima îi bătea cu putere. Lupta lăuntrică creştea din clipă în clipă. S-a plecat deodată, a luat repede gogoaşa şi a fugit cu graba pe care i-o dă un cuget rău, lăsând-o pe bătrână să-şi plângă soarta. Ah, acum era un hoţ!

Capitolul II

Da, era un hoţ! Făcuse un lucru care numai cu câteva minute i se părea cu neputinţă. Ştia că a făcut un păcat, neţinând seama de înştiinţările cugetului; şi mai ştia că nici foamea, nici faptul că acea gogoaşă, care s-a rostogolit până la picioarele lui, nu-i dădeau dreptul să facă un lucru despre care ştia bine că e un păcat. Lucrul furat a fost mâncat mai repede decât a crezut şi a dorit. Foamea nu numai că nu i s-a astâmpărat, dar a fost şi mai mult aţâţată. Mica lui gustare deştepta în el dorinţa după ceva mai mult. Cel dintâi pas spre rău a deschis uşa celei de-a doua ispite. Dacă Gheorghe nu s-ar fi lăsat stăpânit de mânie şi nu s-ar fi bucurat de răul altuia, poate că nu s-ar fi învoit cu gândul să fure, ci ar fi stat tare în ceasul ispitei.

Acum parcă îşi pierduse toată puterea pentru viitor. Inima i s-a deschis pentru cele mai rele gânduri. Se uita cu priviri de ură şi de invidie la trecătorii bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi; niciodată soarta nu l-a apăsat aşa de greu ca acum. La ceea ce se întâmplase, puţin se mai gândea. În tot cazul, căuta să înăbuşe gândurile care veneau cu privire la acea faptă.

În această stare, el se furişa dintr-o stradă în alta fără nici o ţintă. Tot felul de gânduri şi de hotărâri se întretăiau în capul lui. Se gândea la tot felul de mijloace ca să-şi potolească foamea. În clipele acelea ar fi fost în stare să săvârşească şi un omor. Nici nu s-a mai gândit să caute mici treburi de făcut, aşa cum făcuse în mod obişnuit până acum. Mâncase din fructul oprit. Îi amuţise glasul cugetului şi urmarea a fost că păcatul a pus stăpânire pe inima lui cu toată puterea, fără ca el să fie în stare să i se împotrivească. În această stare de suflet şi-a adus aminte de un camarad de altădată, de care însă nu se ataşase, fiindcă mama lui îi spusese să se ferească de el. S-a hotărât în grabă să-l caute şi să alerge la sfatul aceluia. Şi pentru ce? Pentru că băiatul acela, care era în stare să facă orice rău, îi spusese odată că el ar şti un mijloc de a trăi fără muncă şi fără osteneală. Negreşit, cugetul iarăşi i-a dat de veste; iarăşi i-a apărut în faţă chipul mamei lui. Ispita era însă prea puternică şi stomacul gol nu-l lăsa în pace.

A luat-o repede pe o altă stradă îndreptându-se spre mahalaua unde nădăjduia să-l găsească pe fostul lui camarad. Atât de mult îl stăpânea acest gând, că nu mai lua seama la cele din jurul lui. Oamenii şi lucrurile treceau ca nişte umbre pe lângă el. Nu se gândea decât la camaradul lui, cum să scape cât mai curând de mizerie. Dar stai! Ce este aceasta? Rămase pironit locului. Sunete dulci îi soseau la auz şi-i pătrundeau nu numai în urechi, ci şi în inimă. Era cântarea unor copii, care răsuna tocmai când Gheorghe trecea pe acolo. Lui îi plăcea să cânte şi o făcuse de multe ori seara, împreună cu mama lui. Ce auzea el acum era tocmai cântecul pe care mama lui îl cânta foarte des şi l-a cântat şi puţin înainte de a muri:

Copil orfan şi fără casă, de-ai înţelege şi-ai afla
Cât ai să plângi şi cât te-apasă păcatul tău şi vina ta!
Şi dor îţi este de-o Fiinţă, ca să te scape chiar acum,
Căci eşti flămând şi-n neputinţă, pierdut pe-al rătăciri drum

De când durerea ţi-e mai mare, când eşti cu totul părăsit,
Când nu mai vezi nici o scăpare şi răul greu te-a-nlănţuit
Atunci ia seama cum vorbeşti, un tainic glas venit de sus,
Blândeţea lui te şi uimeşte; e glasul Bunului Isus:

„Veniţi la Mine-mpovăraţii, veniţi la Mine cei trudiţi;
Oh, inimile voastre daţi-Mi, odihna Mea acum primiţi!”
Şi-n suflet ţi Se arată chiar El, ce cu amar a suferit
Şi pentru tine-a sângerat; la sânul Lui, El te-a primit.

Şi-atunci durerea adunată, în timpul cât ai pribegit,
În plâns fierbinte se deşartă… şi sufletul s-a liniştit!
„Cu mângâierile-Ţi nespuse, la mine, Doamne, ai venit:
O, bine ai venit, Isuse! De-acum şi eu sunt fericit!”

Obrajii băiatului deveniră palizi şi ochii lui negri se umplură de lacrimi. Mai viu ca totdeauna îi veni iarăşi în minte faţa palidă a mamei lui când murea şi parcă simţea slaba ei strângere de mână când, cu buzele albe, şoptea asupra lui cea din urmă binecuvântare.

„Este cântecul pe care mama m-a învăţat să-l cânt. Da, este cântecul mamei!” îşi zicea cu jumătate de gură. Glasul îi tremura. Inima, care cu puţin înainte era plină de încăpăţânare, s-a muiat la auzul cântecului drag. Gândul la mama lui credincioasă se făcea din minut în minut tot mai viu în sufletul lui. Se gândea la acele clipe când ochii ei s-au îndreptat cu duioşie spre faţa lui şi l-a îndemnat stăruitor să nu apuce pe căi rele. Se gândea la cele din urmă ceasuri ale bolnavei, când, sub apăsarea suferinţei şi a lipsurilor, i-a vorbit cu glasul stins de sfârşitul ei apropiat şi de dorul pe care îl avea de a fi curând la Domnul şi când, cu lacrimi de bucurie, a lăudat harul Aceluia care a murit pe cruce pentru păcatele ei şi care n-a părăsit-o niciodată. Ciudat, în dimineaţa aceasta, trecutul făcea asupra lui o impresie mai adâncă decât în ziua când s-a întâmplat. De unde venea aceasta? Domnul Dumnezeu, în faţa Căruia totul este descoperit şi gol, îl făcea pe sărmanul băiat să privească în adâncul sufletului său, iar degetul Lui atotputernic bătea la uşa cugetului adormit.

Iubit cititor, ai simţit tu vreodată această bătaie? Sau ai parcurs până acum drumul fără să te gândeşti la ochiul care te vede şi la mâna atotputernică a lui Dumnezeu? Scriitorul acestor rânduri a simţit această bătaie, ceea ce i-a slujit spre mântuirea sufletului lui.

Şi micul Gheorghe simţea acum, cu frică şi cutremur, această bătaie. Ştia că trebuia să părăsească calea de până acum, dacă voia să o mai vadă pe mama lui iubită. Încetul cu încetul, lacrimile băiatului încetară. O nouă hotărâre s-a trezit în el. Privirea i s-a înviorat şi şi-a spus singur cu tărie: „Da, aşa am să fac. Cu cel dintâi ban am să-mi plătesc gogoaşa pe care am furat-o”. Aruncând o privire spre casa în care sunetele cântecului tocmai se stinseseră, s-a întors cu paşi repezi pe drumul pe care, cu puţin înainte, mersese cu alte hotărâri şi cu alte simţiri.

Capitolul III

Nu a mers mult şi hotărârea luată a fost pusă la încercare. Abia a ajuns într-o stradă mai însemnată, când o trăsură închisă s-a oprit în faţa lui. Gheorghe a luat seama şi a văzut că cei doi cai de la trăsură erau cam sperioşi şi nu-i îngăduiau vizitiului să-i lase din mână; de aceea a alergat repede să deschidă uşa. O doamnă bătrână a coborât şi a dat băiatului doi lei, lucru care i-a făcut mare bucurie. Acum putea să împlinească hotărârea luată. Dar, ah, foamea! Cu câtă putere se anunţa ea din nou! Erau câţiva paşi până la brutărie. Cum ardeau cei doi lei în mâna flămândului băiat! Dorinţa de a mânca ceva se făcea din ce în ce mai simţită. Dar nici cugetul nu mai dormea. Ţepuşul lui era foarte ascuţit. Simţea că cei doi lei nu erau ai lui, ci ai bătrânei şi că acum datoria lui era să se ducă la ea şi să-i plătească gogoaşa furată. „Ce foame îmi este”, îşi zicea el în şoaptă, uitându-se cu lăcomie la cei doi lei pe care îi avea în mână. „N-aş putea să-i plătesc mai târziu? Doar ea nu se aşteaptă la aceşti bani”. Îşi spunea acestea, ca să-şi aducă la tăcere cugetul care îi vorbea mereu; şi chiar începuse să facă câţiva paşi spre brutăria din apropiere. Dar din nou i-a venit în minte chipul mamei şi s-a oprit. Nu-i spusese oare mama lui odată că a nu face un lucru bun sau a-l amâna merită tot atâta pedeapsă ca atunci când ai făcut un lucru rău? Pe deplin hotărât, s-a îndreptat spre gheretă. Dar deodată iar s-a oprit. O nouă greutate i s-a pus în cale. Ah, diavolul are mereu pietre, pe care ni le aruncă în cale!

„Nu, nu, asta nu merge”, îşi spunea el singur. „Nu voi putea să mărturisesc vreodată bătrânei că am furat. Atunci va gândi şi mai mult că are dreptul să mă ocărască”. A stat aşa mult timp, fără să se poată dumiri. I se părea prea mult să se smerească în faţa bătrânei şi să-i mărturisească greşeala. Totul în el se ridica împotriva acestui lucru.

„Poate că aş reuşi să trec pe lângă gheretă şi să pun banii într-un loc fără să fiu văzut. Aceasta n-ar fi un lucru rău”, îşi spunea el. „Dar”, adăugă după o scurtă gândire, „bătrâna iar o să creadă că am venit să fur gogoşi.” Nehotărât şi încurcat se uita lung la cei doi lei din mâna lui. Ce să facă? Oh, inimă mândră şi trufaşă! Cugetul îi spunea tare şi desluşit: trebuie să-ţi mărturiseşti greşeala! Dar inima nu voia. În sfârşit, după o luptă lungă şi grea, a biruit această ispită din urmă; şi, fără zăbavă, a pornit iarăşi spre gheretă, încât după câteva minute, s-a aflat în faţa ei. De departe a auzit glasul cunoscut al bătrânei. Vorbea cu un om îmbrăcat în haine de marinar care tocmai îşi cumpărase de acolo ceva de mâncare. După cât a putut băiatul să deosebească din depărtare, faţa bătrânei arăta tot supărare, lucru care era desigur urmarea necazului avut cu câteva ceasuri mai înainte. Lupta în inima băiatului a început din nou. Un tremur puternic îi scutura tot trupul şi obrajii lui palizi i s-au înroşit şi arătau ce mare tulburare era înăuntrul lui. Mult timp a stat pironit locului. Pe urmă însă şi-a spus: „Acum ori niciodată!” Şi cu paşi hotărâţi a mers spre bătrână.

- V-am furat azi-dimineaţă o gogoaşă, spuse el cu glasul tremurând. Îmi pare rău, pentru că ştiu că am făcut un păcat. Iată, vă aduc banii pe ea. I-am câştigat în chip cinstit.
Bătrâna părea foarte mirată. Venirea pe neaşteptate a băiatului pe care-l alungase într-un chip atât de jignitor, precum şi mărturisirea sinceră a vinei lui au mişcat-o atât de mult, că abia după un timp a putut să spună:
- Frumos din partea ta, Gheorghe! Totdeauna ai trecut în faţa mea drept un băiat cinstit; dar aceasta n-aş fi crezut-o cu putinţă. Ei, acum este bine. Nu sunt supărată pe tine.
Străinul, atras de scena aceasta cu totul neobişnuită, îl privea tot mai mirat pe băiat. La o astfel de purtare nu s-ar fi aşteptat de la acest copil zdrenţuros, a cărui întreagă înfăţişare arăta sărăcie şi mizerie. Între timp, bătrâna şi-a mai revenit din mirarea ei şi, ca şi cum ar fi ghicit gândurile marinarului, a urmat în felul ei vorbăreţ:
- Aici se vede, domnule, la ce poate să ducă o bună creştere. Mama acestui băiat a fost o văduvă sărmană care a luptat cu multe greutăţi ca să nu ajungă să cerşească cu copilul ei, căci era tare bolnăvicioasă. A fost foarte cinstită şi credincioasă, chiar mai mult decât credincioasă. Dar acum a luat-o Dumnezeu la El şi acest băiat n-are acum nici tată, nici mamă, nici rude, nici prieteni care să aibă grijă de el şi trebuie să trăiască de azi pe mâine. Dar nu plânge, Gheorghe! Un băiat mare ca tine nu trebuie să plângă.
Interesul străinului creştea din clipă în clipă. Ochii nu i se mai luau de la băiat, în timp ce bătrâna cu ghereta vorbea întruna, zugrăvind însuşirile alese ale văduvei care murise.
- Gheorghe te cheamă pe tine, băiete? întrebă marinarul cu glas prietenos. Ştii ce meserie a avut tatăl tău? Cum îl chema? Nu cumva îl chema Gheorghe Gârleanu?
- Da, domnule, tocmai aşa este, întrerupse bătrâna vorbăreaţă. Aşa este, pe tatăl lui îl chema Gârleanu şi a fost geamgiu. Acum patru ani a avut nenorocirea să cadă de la al treilea etaj în stradă, lucru care i-a pricinuit moartea.
O lacrimă s-a rostogolit peste obrazul rumen al marinarului şi, adânc mişcat, l-a îmbrăţişat pe băiat, spunând:
- Vino, Gheorghe! Eu sunt unchiul tău, singurul frate al mamei tale. De câteva zile m-am întors de pe mare şi am căutat pe părinţii tăi. Nimeni n-a putut să-mi dea vreo lămurire, dacă au murit sau dacă s-au mutat. Eram gata să mă las de a mai cerceta şi voiam să plec, când Dumnezeu mi-a îndreptat paşii aici, ca să te găsesc, copilul meu! Acum şapte ani, când mi-am luat rămas bun de la părinţii tăi, ei o duceau destul de bine şi niciodată n-aş fi crezut că mama ta, scumpa mea soră, va ajunge vreodată într-o stare aşa de grea. Şi acum …
- Ea este în cer, întrerupse băiatul cu tristeţe. Ea s-a rugat mult pentru mine şi pentru dumneata, dragă unchiule!
Marinarul a tăcut mult timp. Pe trăsăturile feţei lui se putea citi desluşit că îşi dădea multă silinţă ca să-şi stăpânească simţămintele inimii. După aceea şi-a pus mâna lui lată pe capul băiatului şi i-a zis:
- De acum încolo eşti copilul meu. Îmi voi da silinţa să-ţi fiu tată şi mamă. Dumnezeu m-a binecuvântat şi am cu ce să te îngrijesc.
Nu vreau să încerc să arăt bucuria băiatului acum fericit. Nici un cuvânt n-a răzbit până la buzele lui, dar lacrimile care îi curgeau pe obrajii săi ofiliţi arătau cu prisosinţă că inima îi era plină de laudă şi recunoştinţă către Acela care a ascultat rugăciunile mamei lui.

După ce Gheorghe, la îndemnul unchiului său, şi-a potolit foamea la ghereta bătrânei, a plecat dus de mână de unchiul său. Din ziua aceea s-a sfârşit cu sărăcia micuţului nostru prieten. N-a mai fost fără adăpost, ci ajunse la un om care îl iubea din toată inima şi care îngrijea de el ca un tată.

Mai târziu, Gheorghe şi-a adus adeseori aminte de întâmplarea din faţa gheretei bătrânei. Vedea în aceasta o mărturie vie despre bunătatea şi purtarea de grijă a Tatălui ceresc. Dar mai ales trăia în inima lui amintirea clipei când a stat în faţa acelei case unde a fost oprit de sunetele cântecului aşa de plăcut şi aşa de cunoscut de el. Aceasta a fost de fapt clipa hotărâtoare din viaţa lui. A recunoscut cât de rea era inima lui şi cât de urât era păcatul înaintea lui Dumnezeu; şi acesta a fost drumul care l-a condus în braţele Domnului Isus, în al Cărui sânge este izvor de pace şi de iertare.

„El este tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor,
El, Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel sfânt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiţi…”
(Psalm 68:5-6)

„Dar Tu vezi; căci Tu priveşti necazul şi suferinţa,
ca să iei în mână pricina lor.
În nădejdea Ta se lasă cel nenorocit,
şi Tu vii în ajutorul orfanului.”
(Psalm 10:14)

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact