Micul Iosif - rascumparare.ro

Micul Iosif

Cele povestite aici s-au întâmplat în iarna grea a anilor 1916-1917, când asupra Elveţiei bântuia o foamete cumplită. Mulţi copii rătăceau din sat în sat, cerşind o bucată de pâine sau căutând de lucru, alţii erau seceraţi de moarte din cauza foametei, iar alţii erau izgoniţi din casele părinţilor lor.

Unul din aceşti sărmani cerşetori se chema Iosif şi se afla acum la poarta unei gospodării agricole situate la marginea unei localităţi, sperând că va găsi un adăpost peste noapte. Faţa îi era palidă şi tristă, de citeai pe ea cât îi era de foame. Afară era frig, iar el era îmbrăcat numai cu o bluză pestriţă subţire, ruptă prin unele locuri. Pe umeri avea o traistă la care ţinea foarte mult. Când s-a apropiat de poarta gospodăriei, şi-a făcut apariţia un câine mare care, ieşind de sub şopron, lătra furios la el. Copilul s-a dat înapoi speriat, dar, văzând că animalul era legat, a prins curaj, intrând în curte.

O slujnică, numită Margareta, auzind câinele lătrând, a ieşit afară. Iosif, tremurând de frica câinelui, a rugat-o să-l lase să doarmă peste noapte undeva prin grajd. Slujnica a dat fuga să-şi întrebe stăpânul şi, cum acesta era bine dispus, a îngăduit ca băiatul să rămână acolo peste noapte, poruncind Margaretei să-l conducă spre grajd şi să-i facă un culcuş în fân şi i-a dat şi două mere. Când a rămas singur, Iosif a îngenuncheat şi a mulţumit lui Dumnezeu că i-a purtat de grijă, apoi a mâncat cele două mere şi a adormit.

Dar cine era Iosif? De unde venea? Era fiul unui muncitor cărămidar sărac, care până acum a putut cu greu să-şi întreţină familia din munca lui. Dar când a venit anul acesta de foamete, n-a mai putut câştiga pâinea necesară pentru familie, astfel că soţia lui a murit în mizerie şi foamete, iar el căzu grav bolnav. Amândoi au fost credincioşi şi au crescut copiii în teamă de Dumnezeu. În mod deosebit, mama a avut pe inimă mântuirea copiilor şi, de mici, le-a arătat calea spre Domnul Isus şi dragostea Lui pentru păcătoşi. Iosif era cel mai mare dintre copii şi o iubea foarte mult pe mama lui, îi plăcea mult când îl lua şi se rugau împreună. Datorită bolii, mama şi-a dat seama că nu mai are mult de trăit şi l-a chemat pe Iosif lângă patul ei şi i-a dat Biblia sa, spunându-i: „Scumpul meu copilaş, această Biblie este singura moştenire pe care ţi-o las. Eu plec la Domnul Isus şi nu te mai pot învăţa cum să-L urmezi pe Mântuitorul. Citeşte cu atenţie Biblia şi urmează-L pe Domnul Isus, pentru că El nu te va părăsi niciodată, ci te va binecuvânta şi va fi Păstorul tău.” Apoi mama şi-a luat la revedere de la toţi cei dragi şi până a doua zi a murit. Cât a plâns sărmanul Iosif! Nimeni nu-l putea mângâia.

Iosif a îndurat de multe ori foamea şi frigul, dar despărţirea de scumpa lui mamă l-a doborât. Tatăl nu-şi mai putea ţine copiii lângă el, pentru că era bolnav şi aştepta să moară. Astfel, Iosif s-a văzut nevoit să plece de acasă. Şi-a făcut o traistă, şi-a pus Biblia în ea, şi-a luat rămas bun de la toţi şi a pornit la drum copleşit de tristeţe. După o bună bucată de drum, a început să simtă oboseala şi să-i fie foame. S-a oprit la marginea drumului şi l-au podidit lacrimile. Un ţăran care trecea pe acolo a fost înduioşat de lacrimile lui, şi aflând de suferinţele prin care trecuse copilul, l-a cuprins mila şi l-a luat acasă, potolindu-i foamea cu o bucată de pâine şi un mic pahar cu lapte. Înzdrăvenit şi mângâiat, Iosif şi-a urmat drumul şi Dumnezeu a făcut ca întotdeauna să se găsească persoane care să-l ajute.

După aproape opt zile a ajuns pe malul lacului Constantz. Această apă l-a uimit foarte mult şi, neputând s-o treacă, a mers pe malul ei până a ajuns la râul Rin, lângă Germania, la o cascadă cu numele „Schaffhausen”; fără să vrea, s-a oprit în faţa acesteia şi parcă nu se mai sătura să privească; privind-o, pentru moment a uitat că nu mai are părinţi şi fraţi. Aici erau şi muncitori germani care au venit de la o uzină într-o excursie şi l-au invitat la masa lor. Aceştia i-au spus că oraşul Biel se află mai jos, iar Iosif s-a bucurat foarte mult, pentru că a auzit că în acel oraş se găseau foarte mulţi bogaţi, buni şi miloşi. Iosif spera ca, odată ajuns în Biel, să se sfârşească suferinţa lui.

A plecat plin de speranţă şi mare i-a fost bucuria când a zărit în depărtare turnurile bisericilor din Biel. Sfârşit de oboseală, s-a hotărât să intre în oraş a doua zi; iată de ce acum s-a oprit la poarta acestei gospodării. La poartă a fost primit de Margareta, care l-a condus în grajd, i-a pregătit un culcuş şi apoi a plecat la treburile ei.

A doua zi, Iosif s-a trezit dis-de-dimineaţă, chiar când Margareta a intrat în grajd să mulgă vacile. Ea a rămas foarte mirată de cântecul creştinesc pe care-l cânta Iosif în ieslea cu fân. Apropiindu-se sfioasă de el, i-a dat „bună dimineaţa” cu un zâmbet prietenesc, apoi, din vorbă în vorbă, a aflat trista lui poveste. Cu inima frântă de milă, i-a spus:
- Dragă Iosif, am să-l rog pe stăpânul meu să te oprească aici, pentru că este de lucru şi pentru tine. Vrei?
- Cum să nu?” Câtă mulţumire I-a dat Iosif lui Dumnezeu când Margareta i-a adus vestea stăpânului care a aprobat să fie angajat la această mare gospodărie, ca să câştige pâinea prin munca lui!
Această gospodărie însă, pentru Iosif, a fost o şcoală de suferinţă şi mai mare. Stăpânul mai avea doi slujitori, mai mari decât Margareta, care erau oameni răi la inimă şi stricaţi, fără milă şi fără temere de Dumnezeu. Din gura lor ieşeau înjurături ruşinoase, pe care Iosif era nevoit să le audă.

Pe când erau împreună la masă, Iosif şi-a unit mâinile ca să-I mulţumească lui Dumnezeu, iar ei au început să râdă şi să-şi bată joc de el. Sărmanul Iosif! S-a îngrozit şi s-a întristat atât de mult, că l-a podidit plânsul. Dar Margareta l-a mângâiat şi i-a mustrat aspru pe slujitori.
Seara, Iosif trebuia să doarmă în aceeaşi cameră cu slujitorii cei răi. Până acum nu s-a culcat niciodată fără să se roage Domnului, dar de data aceasta se temea cumplit de aceşti slujitori, încât a intrat repede sub pătură cu totul şi asculta cu groază vorbele lor ruşinoase şi greu de suportat, până au adormit ei. Apoi s-a sculat uşor, a îngenuncheat lângă pat şi a început să se roage.
- Cine-i acolo? a strigat unul din slujitori, trezit din somn. Descoperind că era Iosif, s-a aprins de mânie şi l-a ameninţat că-l aruncă pe fereastră. S-a trezit şi celălalt şi s-au năpustit împotriva lui, gata să-l arunce pe fereastră. Sărmanul Iosif, plin de frică, s-a refugiat sub pat şi a rămas acolo până la ziuă. Când cei doi slujitori au ieşit afară, a ieşit şi el de sub pat, s-a rugat în grabă, apoi a luat traista pe umeri şi s-a îndreptat spre poartă. În curte s-a întâlnit cu Margareta, care l-a întrebat de ce şi-a luat traista cu el. Atunci pe Iosif, fără să spună o vorbă, l-a podidit plânsul. Cu multă greutate, ea l-a înduplecat să nu plece, promiţându-i că va avea grijă de el, ca şi când ar fi fratele ei. L-a rugat s-o ajute să dea fân la vite şi, când totul a fost gata, ea s-a apucat să mulgă vacile.
- Dar ce ai tu în traistă, Iosif? a întrebat Margareta.
- O Biblie, singura moştenire lăsată de scumpa mea mamă. O port întotdeauna cu mine şi, când sunt întristat, găsesc mângâiere în ea.
- Ştii să citeşti?
- Sigur. La început m-a învăţat mama, apoi am fost la şcoală.
Margareta a vrut să vadă şi ea Biblia şi l-a rugat pe Iosif să-i citească ceva din ea. I-a citit din Evanghelia după Ioan, capitolul 3. Margareta nu ştia nimic despre Biblie şi asculta cu atenţie ceea ce citea micul Iosif. După ce a muls vacile, i-a spus lui Iosif ce are de făcut şi a plecat. Ziua a trecut în linişte. Seara, stăpânul şi cei doi slujitori s-au dus la petrecerile lor obişnuite, iar Margareta l-a chemat pe Iosif în camera ei şi l-a rugat să-i mai citească o dată locul din Evanghelie. Iosif a făcut-o bucuros. Se apropia ora de culcare şi Iosif se gândea cu groază că se va afla în cameră cu cei doi slujitori. Dar aceştia au venit frânţi de oboseală şi de băutură şi au uitat de el.

Au trecut câteva zile, timp în care Margareta s-a arătat foarte îngândurată şi neliniştită. Când a venit duminica, cei doi slujitori au dormit mai mult ca de obicei, însă Iosif s-a sculat de dimineaţă şi a dat fuga la grajd, unde era Margareta, preocupată cu munca ei. El a rugat-o să-i dea voie să citească ceva din Biblie şi, la încuviinţarea ei a citit din Evanghelia după Ioan 18 şi 19, despre răstignirea Domnului Isus. Margareta, mişcată mult în suflet când Iosif a ajuns la versetul: „Când a luat Isus oţetul, a zis: «S-a isprăvit!» Apoi Şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul”, l-a întrebat:
- Cum a îngăduit Dumnezeu lucrul acesta, ca Omul de care citeşti acolo să moară de o moarte aşa de chinuitoare şi groaznică?
- Domnul Isus a mers la moarte de bunăvoie, ca să ne scoată de sub puterea păcatului şi a morţii, iar pentru aceasta a trebuit să-Şi verse scumpul Său sânge, a răspuns Iosif. Vezi, domnişoară, cât de mult ne-a iubit Domnul Isus? A suferit în locul nostru moartea pe cruce, ca noi să fim iertaţi şi să nu mai suferim chinurile veşnice, ci să fim cu El înaintea lui Dumnezeu, în cer, curaţi şi fără vină.
- Tu crezi, Iosif, că eu aş putea să merg în cer? a întrebat Margareta.
- Dacă nu erai primită, n-ar fi îngăduit Dumnezeu să ajung aici cu Biblia mea, darul mamei. Apoi, cine vine la Domnul Isus este primit şi iertat de tot trecutul său de păcate şi are siguranţa că va fi cu Mântuitorul în cer, a răspuns Iosif.
- Iosif, m-ar asculta Domnul Isus şi pe mine, dacă L-aş ruga?
- Cum să nu! Domnul Isus este peste tot. Chiar şi acum, Mântuitorul ne aude şi ne vede, pentru că El cunoaşte şi cercetează inimile noastre.
Margareta a rămas pe gânduri şi simţea că ceva îi mistuie inima. Parcă îi lipsea ceva, dar nu ştia ce. Şi-a luat găleata cu lapte şi a plecat, dar n-a avut pace. Umbla încoace şi încolo, parcă negăsindu-şi locul. O mare apăsare a venit peste inima ei. În cele din urmă, împinsă parcă de o putere nevăzută, s-a retras într-un ungher şi, căzând în genunchi, a strigat în hohote de plâns: „Domne Isuse, ai milă de mine şi scapă-mă, ajută-mă să nu mă pierd în păcat.” S-a luptat mai mult timp în rugăciune, până când, la un moment dat, i-a dispărut orice teamă de întristare şi întreaga ei fiinţă a fost cuprinsă de o mare bucurie. Domnul Isus i-a ascultat rugăciunea şi i-a trimis pace în inimă, mântuind-o cu o mântuire veşnică. Acum Îl laudă şi-L binecuvintează pe Dumnezeu.

Stăpânul şi cei doi servitori şi-au petrecut duminica în felul lor, iar Iosif a fost fericit că a putut să citească „printre picături” şi să se roage în linişte. La prânz, cei doi slujitori au venit acasă şi s-au aşezat pe o bancă în faţa porţii, jucându-se cu o namilă de câine pe care-l dezlegaseră pentru aceasta. Iosif tocmai era chemat la masă şi trecea cu sfială prin dreptul lor. Când l-au văzut cei doi slujitori, au început să-şi bată joc de el. Unul dintre ei, cel care ţinea câinele între genunchi, i-a zis:
- Ia ascultă, măi Iosif! Te-ai rugat azi lui Dumnezeu?
- Ia vino încoace şi spune-mi, a zis celălalt.
Iosif a rămas ca o stană de piatră de frică, dar în inima lui se ruga lui Dumnezeu.
- Hai să-l facem popă, a spus celălalt.
- Ia spune, părinte, noi vom merge în iad? şi au izbucnit în hohote de râs.
Dar Iosif tăcea. Atunci au strigat şi mai tare:
- Nu răspunzi? Fii atent! Ori ne spui dacă mergem în iad, ori, dacă nu răspunzi dăm drumul la câine pe tine.
Sărmanul Iosif tremura ca o vargă. De frică, în cele din urmă, a fost nevoit să le spună:
- O să mergeţi în iad, pentru că în cer nu pot intra nişte oameni ca voi.
Răspunsul a căzut ca un trăznet peste ei, care erau nişte nelegiuiţi, şi, în loc să le dea de gândit, au devenit şi mai furioşi:
- Aşa? Bine, domnule Iosif! Dacă noi mergem în iad, să ştii că şi tu ai să mergi cu noi. Pregăteşte-te şi spune după mine această înjurătură. Şi şi-a dat drumul la nişte cuvinte urâte la adresa lui Dumnezeu.
- Repede, repede, au poruncit ei.
Apoi a urmat o scenă înspăimântătoare. Nefericitul copil s-a făcut galben la faţă şi tremura tot, dar Mântuitorul era cu el şi-l întărea, pentru că, deşi era ameninţat, le-a răspuns că niciodată buzele lui nu vor rosti astfel de cuvinte. Atunci aceşti oameni răi l-au ameninţat din nou, întărâtând câinele şi apropiindu-l de el, gata, gata să-l înhaţe. Câinele, întărâtat peste măsură de mult, ei fiind inconştienţi de ceea ce făceau, s-a smuls din mâna celui care-l ţinea şi a tăbărât pe copil. Degeaba îl strigau ei înapoi, pentru că era prea târziu. Copilul a încercat să se apere, dar nu a reuşit. Câinele i-a sfâşiat carnea de la mână până jos şi sângele curgea şiroaie. Abia atunci şi-au dat seama de ceea ce au făcut aceşti oameni răi, iar copilul a căzut în nesimţire. L-au ridicat, i-au legat rănile, dar tot nu şi-a revenit. După un timp şi-a revenit, dar ţipetele îngrozitoare ale copilului au ajuns la urechile stăpânului, căruia, văzând cele întâmplate, i s-a răspuns că băiatul a întărâtat câinele şi că acesta, furios, a rupt lanţul şi a tăbărât asupra lui. Stăpânul a tras câteva înjurături servitorilor, a lovit câinele cu piciorul şi a chemat-o pe Margareta să-l panseze cu atenţie şi să-i frece mâinile cu oţet. Fata a rămas foarte îndurerată când a aflat despre ce era vorba. l-a dus în camera ei şi i-a acordat toate îngrijirile necesare, dându-şi toate silinţele să-l readucă la viaţă. După multă trudă a izbutit, bucurându-se nespus de mult. Toată noaptea a stat la capul lui Iosif şi a observat că, deşi el n-a dormit deloc, totuşi era foarte liniştit şi doar suspina din când în când, din cauza durerilor.

Dimineaţa, toată mâna îi era umflată, iar durerea îi mai scăzuse. S-a putut scula din pat şi se plimba prin cameră, însă tremura tot şi era palid. Stăpânul, care de obicei era foarte aspru, a poruncit Margaretei să-l îngrijească cu atenţie. Cei doi servitori intrau câteodată prin cameră, prefăcându-se că au câte o treabă, dar trăgând cu ochiul spre copil, şi ieşeau apoi grăbiţi afară. Conştiinţa lor încărcată nu le mai dădea pace. După câteva zile, durerile erau când mari, când mai uşoare, şi copilul slăbea şi nu avea poftă de mâncare. Pe când Margareta îi pansa rănile, a observat pete negre pe mâna umflată şi a rămas încremenită, pentru că gangrena apăruse la întreaga mână. Deznădăjduită, s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat:
- Cum te mai simţi, dragul meu Iosif?
- Cred că în curând voi fi foarte bine, a răspuns liniştit.
Margareta a crezut că el nu ştie în ce pericol se afla şi l-a întrebat din nou:
- Ce vrei să spui?
- Eu ştiu că în curând voi muri şi că voi merge la Mântuitorul meu, unde este mama care mă aşteaptă cu dor, a răspuns plin de pace.
- Şi nu te temi de moarte?, a mai întrebat ea.
- N-aş dori să o văd sau să stea lângă mine, însă nu mi-e frică de ea, pentru că ştiu că Domnul Isus nu mă va lăsa să fiu pradă morţii şi abia atunci voi învia cu adevărat. În curând voi fi cu El acolo unde nu este decât fericire şi glorie, lângă scumpa mea mamă. Te rog, domnişoară, citeşte-mi şi mie ceva din Biblie!
Traista în care se afla Biblia era sub pernă. Ea a luat-o şi a citit locul indicat de Iosif: „Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2).
- Ah, ce minunat! a spus Iosif. Sunt fericit că pot privi la cetatea lui Dumnezeu când voi fi în cer, unde mă voi întâlni cu mama şi cu toţi sfinţii lui Dumnezeu şi cu Domnul Isus Hristos. Aştept acum, prin suferinţă, să-mi fie semnat paşaportul de intrare pentru veşnicie în Ţara mea.
Margareta a început să plângă şi totodată se simţea şi fericită lângă patul de moarte al călătorului care se pregătea pentru cer. O tăcere adâncă s-a făcut pentru câteva clipe şi apoi Iosif a spus:
- Te rog ceva, domnişoară. Spune-le celor doi slujitori că i-am iertat din toată inima mea, care mai bate puţin. M-am rugat Domnului Isus să nu le ţină în seamă păcatul.
Până acum, Margareta a crezut că se dezlegase singur câinele, sărind asupra lui. Dar a rămas uimită, când a aflat adevărul. Şi Iosif a rămas mâhnit, văzând că fata nu ştia nimic. Iar când Margareta a vrut să spună stăpânului cine a provocat nenorocirea lui Iosif, el a oprit-o cu tărie, vorbindu-i despre o pildă a Domnului Isus. Margareta a trebuit să-i promită că-l va asculta şi nu a spus nimic stăpânului. Din momentul acela, starea sănătăţii lui Iosif s-a înrăutăţit, încât a căzut în nesimţire. Margareta a crezut că era vorba de un somn binefăcător şi s-a culcat şi ea. Dar, către ora trei noaptea, a fost trezită de strigătele de durere ale lui Iosif. A aprins lumina şi l-a văzut pe băiat în dureri cumplite, zbătându-se cu moartea. L-a frecţionat puţin şi s-a mai liniştit. A profitat de acest moment şi a fugit să spună stăpânului. Când a venit acesta, Iosif era din nou în chinuri. Stăpânul nu ştia nici el ce să-i facă, iar Margareta a alergat la cei doi slujitori, ca să vină să-şi vadă isprava. Când au intrat în cameră, Margareta le-a spus: „Veniţi mai aproape, poate este bine să vedeţi cum moare Iosif!” S-au apropiat mai mult, de frică, pentru că era stăpânul lor acolo.
- Şi-a făcut-o singur, a bolborosit stăpânul.
Dar copilul, cu o ultimă sforţare, şi-a rotit privirea de jur împrejur, parcă vrând să mulţumească pentru găzduirea ce i s-a făcut şi pentru onoarea de a fi toţi lângă el la plecarea spre cer. Apoi a fixat-o pe Margareta şi, cu un ultim cuvânt, i-a spus: „Mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine!” Fata a izbucnit în plâns. Iosif şi-a luat la revedere prin ultimele cuvinte prescurtate, spunând: „pace … Isus … cer”. Întorcându-şi privirea către cei doi, a murmurat cu un zâmbet duios de iertare. A încercat să le întindă mâna rănită, dar n-a putut. Doar cu o mişcare uşoară de buze, a spus: „V-am iertat. Rugaţi-vă să nu-L mai înjuraţi pe Dumnezeu.” Puterile l-au lăsat, capul şi l-a plecat într-o parte şi a adormit în pace. Margareta se îneca de plâns, stăpânul a ieşit afară plângând, iar cei doi slujitori s-au retras ruşinaţi, fără să spună o vorbă.

La câteva zile, acela care întărâtase câinele a plecat pe furiş, fără să ştie unde. Dar stăpânul şi celălalt slujitor n-au putut uita nenorocirea micului Iosif şi s-au întors la Dumnezeu. De atunci, Biblia lui Iosif a ajuns bunul cel mai de preţ în casa stăpânului şi casa lui a devenit cu timpul o binecuvântată casă de adunare, unde mii de suflete au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, iar unii au fost mântuiţi.

*   *   *

Omul …are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră
(Iov 14:1-2)

Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către DOMNUL, şi EL i-a izbăvit din necazurile lor
(Psalm 107:6)

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact