În iad nu este odihnă - rascumparare.ro

În iad nu este odihnă

DUMNEZEU vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. EL vorbeşte prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înştiinţări şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău, şi să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile săbiei.(Iov 33:14-18).

Între anii 1800-1900, era în oraşul Glasgow din Anglia un club înfiinţat de un număr de tineri instruiţi şi bogaţi şi care făceau parte din aşa-numita societate înaltă. Scopul mărturisit al deselor lor întruniri era jocul de cărţi, însă păcatul la care se dedau şi murdăriile în care se scufundau tot mai adânc au făcut să li se dea numele de: „Clubul iadului”, nume ruşinos, însă cu care se făleau mult, silindu-se din răsputeri să facă totul pentru a-l păstra şi pentru a-l merita din plin. Deosebit de întrunirile rânduite, membrii clubului obişnuiau să se mai strângă o dată pe an la un mare ospăţ, prilej cu care căutau să întreacă în fapte ruşinoase, în beţie şi în blesteme tot ceea ce au făcut în timpul anului.

La toate aceste ospeţe, nimeni nu-l putea întrece în păcate pe tânărul Archibald Boyle. Nenorocit om! El nu vedea că alerga spre o pierzare sigură pentru timp şi pentru veşnicie. A fost o vreme când tânărul Boyle, care de altfel avea multe daruri strălucite, oferise cea mai fericită speranţă pentru viitor, atât pentru binele celor din jurul său, cât şi pentru binele lui personal. Primise o creştere aleasă şi o învăţătură deosebită, dar, vai, se afundase în mocirla celor mai josnice patimi, împrumutând cele mai respingătoare obiceiuri. Crescut de o mamă iubitoare, dar cu o voinţă slabă, tânărul avea de timpuriu libertatea de a intra în legături de prietenie cu o mulţime de tineri, dintre care unii făceau parte din „Clubul iadului”. Bine făcut, foarte luxos îmbrăcat, vesel, inteligent, cu multă învăţătură şi destul de bogat, Archibald Boyle îi făcea pe toţi dornici să-l aibă printre ei. Înainte de a fi împlinit douăzeci şi cinci de ani, omul, neascultând de nimeni şi nemaiţinând seama de nimic, şi-a luat libertatea de a face ce voia. Ce era pentru el cerul, sau iadul sau veşnicia? Nimic altceva decât cuvinte fără rost, bune pentru speriat copiii, potrivite oamenilor proşti sau lesne-crezători şi necesare pentru a-i sluji la glume păcătoase şi la blesteme. Viaţa de club era singurul scop şi singura mărire cărora le mai arăta un interes, atât de mult se depărtase el de Dumnezeu şi atât de greu i se întunecase mintea. Cu toate că se bălăcea în atâtea desfrânări ruşinoase, totuşi tânărul păstra ceva plăcut şi atrăgător, izbutind prin aceasta să câştige simpatiile şi bunăvoinţa tuturor …

Într-o noapte, după sfârşitul ospăţului cel mare, plin de atâtea păcate, şi care avea loc o dată pe an, Archibald Boyle, călărind pe frumosu-i cal, se întorcea acasă obosit, simţind o mare nevoie de odihnă. Culcându-se, a adormit greu şi se vedea din nou – de data aceasta în vis – călare pe calul la care ţinea atât de mult, înapoindu-se obosit şi, ca de obicei, la un ceas înaintat din noapte. Deodată, pe la mijlocul drumului, s-a văzut oprit de cineva a cărui figură părea ascunsă în întuneric şi care, apucând cu putere frâul calului, i-a spus cu voce aspră:
- Trebuie să vii cu mine!
- Dar cine eşti? a strigat Boyle, însoţindu-şi întrebarea cu îngrozitoare blesteme şi căutând în acelaşi timp să scoată frâul din mâna necunoscutului.
- O să ştii mai târziu, a răspuns aceeaşi voce cu un astfel de ton, încât l-a făcut pe tânăr să îngheţe de spaimă. Dând o puternică lovitură de pinteni calului, tânărul a pornit într-un galop nebun. Zadarnic însă, deoarece tainica fiinţă, a cărei figură era acoperită de întuneric, îl întrecea. Înfricoşat, Archibald Boyle a dat din nou pinteni în coastele calului care, pregătindu-se pentru o nouă săritură s-a ridicat pe picioarele dinapoi. În clipa următoare, călăreţul a fost trântit la pământ. Aşteptând să atingă pământul, s-a văzut dintr-o dată aruncat într-un adânc şi după aceea în altul, coborând cu iuţeală din ce în ce mai mare, înspăimântat de fiinţa îngrozitoare şi tainică care nu lipsea de lângă el.
- Unde mă duci? Unde sunt? Unde merg?, a strigat tânărul cu toată puterea disperării.
- În iad! a răspuns vocea tainicului însoţitor.

Îndată, adâncurile abisului au răspuns ca un ecou: în iad, în iad, în timp ce amândoi coborau regiuni tot mai întunecate pentru nefericitul om, cu cât arătarea nesuferită îl însoţea de aproape fără încetare. Curând s-a ivit în depărtare o licărire de un roşu închis, părând a veni dintr-o mare de jeratic care se mărea tot mai mult, pe măsură ce ei se apropiau coborând cu iuţeala fulgerului. Cu gemetele de înfiorătoare disperare, care începuseră a lovi auzul, se amestecau, ridicându-se din adânc, strigăte de furie neputincioase şi de durere ale demonilor.

Archibald Boyle şi însoţitorul său au ajuns înaintea unui fel de portal minunat, a cărui măreţie punea în umbră toate lucrările mari şi frumoase ale spiritului omenesc. Dar înăuntru, ce privelişti îngrozitoare! Mulţimi nenumărate scrâşneau din dinţi, blestemând ziua în care s-au născut şi lăsând să se vadă că prin mintea lor treceau amintirile prilejurilor pierdute ale chemărilor la pocăinţă – chemări respinse cu tot dispreţul. Ei revedeau ca într-un tablou toată viaţa lor trecută, încărcată de jocuri, de petreceri lumeşti şi de ocupaţii fără scopuri binecuvântate. Dintre toate plăcerile şi mulţumirile lor trupeşti – gustate numai o clipă pe pământ şi acum apuse pentru totdeauna – nu a rămas pentru sufletul lor, în eternitatea în care au intrat, nici măcar o singură rază de mulţumire, nici un strop de speranţă. Robi ai dumnezeului bogăţiilor deşarte, îşi frângeau acum mâinile plângându-şi nebunia, însă era prea târziu! La ce le mai putea folosi puţinul aur adunat în timpul vieţii lor pământeşti? Dar acele plăceri trupeşti, păcătoase, de o clipă sau de o zi, câştigate cu bogăţiile agonisite şi din pricina cărora au nesocotit veşnicia? O, trufia şi deşertăciunea trecătoare a acestei vieţi!

Boyle a putut curând să zărească în acea mare mulţime mai multe persoane cunoscute. Între acestea i-a descoperit îndată pe acei tovarăşi de petreceri, nu de mult timp răpiţi, unul câte unul, de moarte. Dar, vai! Ce groaznică înfăţişare de amărăciune şi de adâncă părere de rău se putea citi în locul lor! Nu erau acestea oare loviturile şi greutăţile mustrărilor de cuget, fructul şi povara unei vieţi pierdute, deşarte şi pline de păcat, a unei vieţi de cercetări neînţelepte şi cu planuri nefolositoare? În scurta lor viaţă pământească nu s-ar fi putut pregăti, dacă ar fi vrut, pentru o existenţă veşnică cu totul alta decât cea pe care o aveau?

Deodată, Archibald Boyle a observat că nesuferitul însoţitor a pierit de lângă el. Uşurat de lipsa lui, a încercat să lege o convorbire cu una din vechile sale cunoştinţe, doamna Dwener, pe care o avea în faţă şi a cărei privire tulburată părea îndreptată, ca şi altădată, la club, asupra unei partide de joc.
- Ah, doamnă, a început el, sunt încântat să vă văd! Puteţi oare să credeţi că adineauri o tainică persoană mi-a spus că mă conduce în iad? Dacă, în adevăr acesta este iadul, a adăugat batjocoritor, mă voi bucura şi aici de plăcerile demonilor. Ha, ha, scumpă doamnă, de dragul vechii noastre prietenii să gustăm un moment de odihnă, iar după aceea vă voi ruga să-mi faceţi şi mie cunoscut cum mă pot bucura mai mult şi mai bine de plăcerile iadului.

În clipa când rostea cel din urmă cuvânt, lăsând să-i scape un ţipăt sfâşietor, care l-a îngheţat de groază, femeia a răspuns: „Odihnă? Ah! În iad nu este odihnă!” Şi ecoul nemărginitului adânc a răspuns ca un tunet: „În iad nu este odihnă!” Şi desfăcându-şi faldurile largi ale frumoasei sale rochii, a dat la iveală în sânul ei o mulţime vie de şerpi arzători. „Viermele care nu moare” – viermele rozător al remuşcărilor, al mustrărilor de conştiinţă şi al disperării, fără speranţă de alinare… Alţi câţiva cunoscuţi au urmat pilda femeii, dându-şi fiecare la iveală urmările – câte o suferinţă în trup deosebită, potrivită cu necredinţa şi cu faptele săvârşite pe pământ, urmări pe care le meritau din plin. Peste tot domnea o disperare adâncă şi veşnică. Mintea nu-şi poate înfăţişa chinuri asemănătoare cu acelea de care sufereau toţi acei nenorociţi care se înfăţişau privirilor înfricoşate ale lui Archibald Boyle. Ah! Viermele care nu moare … şi focul nu se stinge … Cumplită roadă al patimilor şi al poftelor cărora s-au închinat şi din care s-au hrănit pe pământ! Aflându-se în mijlocul suferinţelor de nespus, simţea cât de neînsemnate şi de slabe sunt acelea pe care le îndură un om în această viaţă scurtă.

„Iată, acestea sunt bucuriile iadului!”, s-a auzit ca o bubuitură sub bolţile nemărginite ale adâncului. Înfiorat de groază, tânărul vru să fugă, însă a fost oprit de privirile înfricoşătoare ale lui Maxwell, vechiul său tovarăş de destrăbălare, mort de mai mult timp şi care părea adus de un vârtej ameţitor. „Henri, Henri, opreşte-te! Vorbeşte-mi ceva! Ah! Odihneşte-te o clipă!” Însă de abia i-au ieşit cuvintele de pe buzele-i tremurânde de spaimă, când răspunsul sinistru, repetat ca de mii de voci, s-a auzit iarăşi: „În iad nu este odihnă!”

Archibald Boyle a încercat să închidă ochii, însă o putere nevăzută îi silea să şi-i ţină deschişi. Atunci s-a aruncat cu faţa în jos, sperând că astfel îşi va putea ascunde privirile de ceea ce îl umplea de groază, însă, ca un resort, cineva l-a pus iarăşi pe picioare, silindu-l să privească acele torente de veşnice suferinţe. Acesta era infernul, de care râd cei „înţelepţi şi pricepuţi”, cei tari, cei proşti şi toţi profanii! (Matei 11:23-26).

În momentul acela, Boyle a simţit că nesuferitul său conducător se afla iarăşi lângă el. „Iată-mă aici! Ah, scoate-mă din locul acesta!”, a strigat nenorocitul. „În Numele lui Dumnezeu pe care L-am batjocorit şi împotriva Căruia am blestemat atât, te implor, scapă-mă de aici!”
- Cum! Îndrăzneşti să rosteşti Numele Lui?”, i-a răspuns batjocoritor demonul. Dar, hai ieşi! Numai cugetă bine şi adu-ţi aminte că de astăzi într-un an şi o zi ne vom vedea iarăşi aici, pentru a nu ne mai despărţi niciodată!…

Archibald Boyle s-a deşteptat cu greu din somn, însă cele din urmă cuvinte, „de astăzi într-un an şi o zi ne vom vedea iarăşi aici”, i-au rămas săpate cu litere de foc în inimă. Neputând să părăsească patul mai multe zile, mintea îi punea necontenit în faţă înspăimântătoarea viziune pe care o avusese. Cugetul a început să-i răscolească trecutul plin de păcate şi de necredinţă şi, pentru întâia dată în viaţă, în acele lungi ceasuri de neobişnuită şi chinuitoare singurătate, necredinţa şi nepăsarea de până atunci i-au fost zdruncinate. Şi-a propus să părăsească cu totul clubul şi pe tovarăşii de petreceri, dar, mai cu seamă, s-a hotărât să nu se mai ducă cu nici un chip la ospăţul cel mare care se dădea la club o dată pe an.

Prietenii, în mod deosebit cei de la „Clubul iadului”, l-au înconjurat cu dragoste pe Archibald Boyle, căutând fiecare să afle motivul schimbării care se produsese şi care se vedea bine că provenea dintr-o adâncă tulburare sufletească, nicidecum din cauza sănătăţii trupeşti, care i se îndreptase cu totul. Tovarăşii de club, văzând că tânărul nu dă semne să înceapă să participe la petrecerile obişnuite şi, temându-se ca nu cumva, din cauza aceasta, „viaţa clubului” să dea înapoi, au jurat să nu se odihnească până când nu-l vor aduce din nou în mijlocul lor. Teama le-a fost cu atât mai mare, cu cât unul dintre ei, făcându-i pe neaşteptate o vizită, l-a văzut pe Boyle ascunzând în grabă o carte care părea a fi Biblia.

Sărmanul om! Cum de n-a avut curajul să nu se ascundă, ci să-şi fi mărturisit pe faţă şi cu îndrăzneală hotărârea de a nu mai lua parte la păcat! Soarta i-ar fi fost cu totul schimbată! Dar, vai, asemenea multor tineri uşuratici, şi lui i-a fost ruşine să mărturisească deschis ceea ce începuse destul de bine să se înfiripe în sufletul său şi astfel să fi trecut, fără teamă, fără ruşine şi cu toată inima, de partea lui Dumnezeu! O ruină şi o pierzare veşnică aveau să fie pentru el urmarea nehotărârii şi slăbiciunii sale …

Au trecut câteva luni. Văzând că Boyle nu dă nici un semn de schimbare, unul dintre foştii tovarăşi de club, luând o înfăţişare de tristeţe pentru prietenul său, şi-a pus în gând să afle cu orice preţ adevărata pricină a acelei schimbări, prefăcându-se cu multă iscusinţă că începe şi el să simtă acelaşi dezgust pentru lume, pentru club şi pentru felul de vieţuire din trecut.

Câştigând încrederea lui Boyle, făţarnicul a putut să-i afle visul pe care l-a avut, precum şi faptul că acel vis era toată pricina schimbării sale. Ceea ce a urmat este uşor de înţeles. Pornirea spre pocăinţă a lui Boyle a fost luată în râs de toţi, iar el, care dintr-o ruşine rău înţeleasă şi prostească, a avut slăbiciunea să-şi ascundă până şi Biblia, s-a văzut lipsit de putere împotriva glumelor şi a batjocurilor invidioase ale foştilor tovarăşi. Odată ce hotărârile bune au fost puse deoparte, totul era pierdut. Cu toate acestea, trecerea de la bine la rău a tânărului nu s-a făcut fără o luptă destul de mare, care a lăsat urme adânci pe figura lui slăbită.

Numai gândul de a participa la ospăţul cel mare de fiecare an îl umplea de groază, astfel că îşi tot făgăduia să nu mai ia parte cel puţin la el. Însă prietenii săi, de partea lor, îşi făgăduiseră unii altora să facă tot ce le va sta în putere pentru a-l tenta să ia parte şi la acel ospăţ; şi au izbutit. O, cât de puternic este duhul cel rău şi câte eforturi depune pentru a-şi înlănţui victimele! Cât de uşor îi este să-l atragă în pierzare pe omul cu cele mai bune hotărâri, încă neîntors la Dumnezeu şi fără Domnul Isus!

Ziua adunării anuale a membrilor „Clubul iadului” a sosit. Aproape fără să-şi dea seama, Boyle se afla iarăşi în numărul celor veniţi la petrecere, luând din nou parte la ospăţul de pomină, despre care de o mie de ori se hotărâse să nu-l mai frecventeze. Vederea i s-a tulburat şi părea că un zgomot prevestitor de mare nenorocire i-a lovit auzul, când preşedintele clubului s-a ridicat şi a deschis sărbătoarea cu cuvintele: „Domnilor, anul acesta fiind bisect (366 zile), este tocmai un an şi o zi de când a avut loc cea din urmă adunare anuală a noastră.” La auzul acestor cuvinte, care îi aduceau aminte de visul înspăimântător şi mai ales de cuvintele demonului, „de astăzi într-un an şi o zi ne vom vedea iarăşi aici, pentru a nu ne mai despărţi niciodată”, tânărul Boyle s-a cutremurat până în adâncul sufletului. O clipă i-a venit în gând să fugă, dar, fiindu-i teamă de râsul şi de batjocurile tovarăşilor de ospăţ, care, desigur, ar fi curs asupra sa ca ploaia, a rămas ţintuit locului.

O, câţi nenorociţi, asemenea acestui om, şi-au jertfit însuşi sufletul lor nemuritor, fiindu-le teamă de un surâs batjocoritor, de o privire dispreţuitoare, de ura, invidia, suferinţele sau prigonirile trecătoare venite din partea celor răi, necredincioşi sau rătăciţi, în loc să se teamă numai de mânia veşnică a unui Dumnezeu plin de milă şi îndelung răbdător (Ioan 3:16, 36), care, din dragoste pentru o lume pierdută, L-a jertfit pe singurul Său Fiu, pentru ca cel care vine prin credinţă la El să nu piară, ci să fie mântuit.

Nimic nu au cruţat tovarăşii de ospăţ pentru a face să renască în Boyle voia bună şi veselia de altădată; însă totul a fost zadarnic. Un râs forţat îi crispa din când în când figura, dându-i o înfăţişare demonică, lucru care nu a putut trece neobservat tovarăşilor săi.

Noaptea era întunecoasă şi vântul sufla cu putere, când, pradă unor friguri arzătoare, Boyle, încălecând ca de obicei pe calul favorit, şi-a luat drumul spre casă. A doua zi, foarte de dimineaţă, pe când lucrătorii îşi părăseau locuinţele spre a merge la lucru în fabrici, au găsit, la jumătatea distanţei dintre club şi casă, calul, care păştea liniştit pe marginea şoselei, şi trupul lui Boyle, zăcând neînsufleţit la o depărtare de numai câţiva paşi. Trecuse exact un an şi o zi de la înştiinţarea făcută prin vis. Şi toate s-au petrecut întocmai.

Povestirea aceasta este în întregime adevărată. Dumnezeu care are toată puterea în cer şi pe pământ şi care vorbeşte când într-un fel când în altul, a voit, prin acel vis, să-l înştiinţeze într-un mod deosebit şi serios pe tânărul om nenorocit. Cu toate acestea, nu a voit să se hotărască să se întoarcă la Dumnezeu pentru a scăpa de pierzare.

Cititor al acestor rânduri, pentru că înştiinţarea aceasta îţi este făcută cunoscut astăzi, eşti invitat să o iei în serios şi să te foloseşti de ea cu stăruinţă! Cugetă bine la cât de înspăimântătoare a fost viziunea aceea! Şi totuşi, cât de departe sunt cele arătate în vis de ceea ce cu adevărat este iadul, în care toţi cei fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume sunt coborâţi, sub greutatea păcatelor. Cu ce cuvinte şi prin ce imagine am putea arăta mai limpede ce este „viermele care nu moare” şi „focul care nu se stinge”? O, dorim din suflet, iubit cititor care încă nu te-ai întors la Dumnezeu şi nu L-ai primit pe Domnul Isus prin credinţă ca Mântuitor personal, să nu ajungi să le cunoşti grozăvia pătrunzând în înspăimântătoarele adâncuri ale durerilor veşnice! Se poate ca otrava necredinţei sau a rătăcirii să fi pătruns inima vreunuia dintre cititori în aşa fel încât să ajungă să pună la îndoială existenţa infernului, a iadului sau a locuinţei celor morţi în păcatele lor (Ioan 8:21), care nu este, cum cred cei duşi în rătăcire, nici cimitirul, nici mormântul trupului lipsit de viaţă, ci un loc hotărât întunericului şi suferinţei (Iov 11.7-8; 2. Petru 2:4; Iuda 6-7; Luca 16:22-24; Apocalipsa 20:3, 14).

Rugămintea noastră fierbinte este ca un asemenea om să deschidă ochii înainte de a fi prea târziu. Dumnezeu a vorbit, iar Cuvântul Său, care singur este Adevărul, rămâne veşnic. A nu crede că există iad sau o răstălmăcire a cuvintelor dumnezeieşti, nespus de însemnate şi de serioase: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” (Apocalipsa 14:11), înseamnă a-L face pe Dumnezeu mincinos. Poate face, oare, justiţia omenească, atât de nedesăvârşită, cum este, vreun legământ cu răul? Dimpotrivă, atât cât îi stă în putinţă, dacă nedreptatea nu ia locul dreptăţii în inima omului, răul este combătut şi pedepsit cu înverşunare. Atunci cum ar putea Dumnezeu, care este drept şi sfânt şi ai cărui ochi curaţi nu pot privi păcatul, să încurajeze răul făcut de bunăvoie? Unde ar mai fi, ce ar mai fi şi ce s-ar mai putea spune atunci despre sfinţenia Lui, dacă ar tolera răul, nepedepsindu-l?

Ah, pentru ce oare acel Boyle, ajutat să vadă bine primejdia înspăimântătoare spre care mergea cu ochii închişi, nu s-a aruncat, prin credinţă şi fără şovăire, drept în braţele Domnului Isus, hotărându-se cu îndrăzneală pentru El, în loc să se fi tot mărginit la a lua hotărâri bune, însă nefolositoare, din pricina neputinţei de a le duce la îndeplinire? Făcând astfel, soarta lui ar fi fost schimbată şi sfârşitul i-ar fi fost fericit.

Domnul Isus Hristos, în mila şi în dragostea Sa nemărginită, a suferit totul, dându-Se pe Sine Însuşi jertfă pentru ispăşirea păcatelor, pentru a pune într-o desăvârşită siguranţă şi pentru a da o pace deplină tuturor acelor păcătoşi care răspund cu bucurie chemării la pocăinţă. A avut Boyle cunoştinţă de această veste bună? Nu ştim. Însă ceea ce ştim este că vedea – cugetul dându-i această mărturie (Romani 2:15) – că faptele lui erau rele şi că drumul pe care într-un chip atât de serios a fost chemat să-l părăsească era un drum de rătăcire şi de pierzare.

Iată vestea bună a mântuirii! Nu te vei simţi, oare, cel puţin tot atât de vinovat ca şi acel nenorocit, pierdut în iadul care i-a fost mai dinainte descoperit, dacă vei rămâne mai departe nepăsător în păcatele tale, fără Dumnezeu, fără nădejde şi fără Mântuitor în lume? Cugetă bine la ce înseamnă veşnicie, departe de Dumnezeu, sub o judecată şi o osândă nepieritoare! Ascultă Cuvântul Domnului Isus, care, chemându-ne de pe drumul pierzării, ne spune: Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă (Matei 11:28).

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact