ISUS, Păstorul cel bun - rascumparare.ro

ISUS, Păstorul cel bun

ISUS le-a zis: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi“ (Ioan 10:7, 11)

Păstorul cel bun este Domnul și Mântuitorul nostru. El Și-a dat viața pentru oi. El este ușa oilor. Păstorul cel bun a venit, ca oile să aibă viață și să o aibă din belșug. Între Păstorul cel bun și fiecare oaie există o relație personală. Oile Sale ascultă și cunosc glasul Lui. Păstorul cel bun a spus: „Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine.“ Din această imagine mai rezultă ceva: toți cei care au rătăcit odinioară ca oile, dar care se află acum într-o relație personală cu Păstorul cel bun, formează acum o turmă și un Păstor! Turma aceasta cuprinde atât oi din staulul iudaic, cât și dintre națiuni.

Păstorul cel bun Își duce turma pe pășuni verzi și la ape liniștite. O oaie, care stă departe de turmă, nu va găsi ușor adevărata pășune. Prin aceasta dovedește că nu ascultă de glasul bunului Păstor. Cine spune: „Îmi este suficient că Îl am ca Păstor, n-am nevoie de turmă!“, nu va savura binecuvântările incomparabile oferite în comuniunea creștină. Cine pune cu sinceritate întrebarea: „Unde Îți paști oile?“, va primi din partea Păstorului răspunsul: „Ieși pe urmele oilor.“ Cu alte cuvinte: „Interesează-te în Cuvânt despre gândurile lui Dumnezeu.“

„Urmează-mă!“
Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine“ (Ioan 10:27)

Un călător a văzut odată în Siria cum trei păstori își adăpau turmele la o fântână. Arătau ca o mare turmă, iar el se întreba uimit cum se va întoarce, după adăpat, fiecare oaie la propriul ei păstor. Gândea că va fi o mare încurcătură, însă a fost cu totul altfel. După ce au băut toate oile, el a auzit strigând: „Men-ah!“, care în limba arabă înseamnă: „Urmează-mă!“ La acel strigăt s-au separat vreo treizeci de oi și au urmat pe păstorul care a strigat. Cel de-al doilea păstor a făcut la fel. Și oile au fugit în urma lui. Oile rămase aparțineau celui de-al treilea păstor.

Călătorul a dorit să facă și el o probă. A luat mantaua, bastonul și pălăria primului păstor și a strigat: „Men-ah!“ Unele oi l-au privit curioase, însă nicio oaie nu a mers după păstorul străin.
- Niciodată nu urmează oile pe un altul? a întrebat călătorul.
- Numai oile bolnave fac așa ceva. Oile sănătoase nu urmează niciodată pe un străin, fiindcă nu-i cunosc vocea.
Iată o mare lecție pentru viața de creștin! Mii de voci ajung la urechile noastre și ne îmbie la urmare. Pe care o vom asculta? Să învățăm deosebirea vocilor și să ascultăm numai de glasul bunului Păstor!

Păstorul meu
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic“ (Psalm 23:1)

Cine ar putea exprima tot ce cuprind aceste cuvinte? Acest Păstor este Domnul și Mântuitorul cel atotputernic; El dispune de tot ceea ce servește spre binele alor Săi; El îi iubește și îi conduce cu mână sigură. Cum ar putea El, după ce Și-a dat viața pentru ei, să-i lase să sufere lipsuri? El cunoaște greutățile drumului pe care îl au de parcurs ai Săi. El Însuși a mers pe acest drum. El a cunoscut dușmănia lumii, încercările pe care le folosește dușmanul, ca să-i aducă la cădere, dacă este cu putință, pe cei temători de Dumnezeu. Ce bine că El îi poate scăpa din aceste pericole!

Autorul acestui psalm este David. El și strămoșii săi cunoșteau oile. În mod sigur, David a fost un păstor bun, deosebit. Numele lui înseamnă „preaiubitul“, și el este un model minunat, care ne amintește de Domnul Isus, Păstorul divin, venit de la Tatăl ceresc. Cine citește liniștit acest psalm și se gândește la Mântuitorul va fi binecuvântat. Cine Îl are pe Hristos ca Păstor al sufletului său nu va duce lipsă de niciun bine, nu va merge cu frică pe calea vieții, nu se va pierde, căci aude glasul care spune: „Nimeni nu le va smulge din mâna Mea.“ Fericit este cititorul care poate spune cu convingere: Domnul este Păstorul meu!

Grija Păstorului
El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă“ (Psalm 23:2).

Pe calea spre Casa Tatălui, credincioșii au nevoie de hrană și băutură; bunul Păstor S-a îngrijit și de acestea. Fiecare care aparține de turma bunului Păstor, poate spune: El îmi dă odihnă în pășuni verzi, mă duce la ape liniștite. Păstorul știe toate nevoile alor Săi. Cum pot fi hrănite altfel sufletele lor, dacă nu prin Cuvântul lui Dumnezeu. Păstorul cel bun trezește în ei interesul pentru hrana cerească.

În viața creștină este remarcabil faptul că cei mai încrezători și care trec mai ușor peste problemele complexe ale vieții sunt cei care se hrănesc din Cuvântul lui Dumnezeu. Biografiile marilor bărbați ai credinței ne arată cum succesul în viața lor spirituală era atribuit tocmai hrănirii pe pășunile verzi ale Cuvântului. Singuri, în ascultarea vocii Stăpânului, sufletul lor a fost condus la apele de odihnă.

Înviorarea și restabilirea sufletului se realizează în legătură cu Scriptura, care dă înțelepciune în toate momentele vieții. Păstorul cel bun folosește Cuvântul, ca prin Duhul Sfânt să ni se facă tot mai mult cunoscut – singura înviorare adevărată. Cunoaștem cu toții această grijă a Păstorului cel bun?

Înviorarea dată de Păstor
Îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Său“ (Psalm 23:3).

Trăim într-o vreme grea din punct de vedere spiritual. La cine să ne ducem pentru ajutor, pentru înviorare, dacă nu la Păstorul nostru cel bun – ISUS HRISTOS? În El să ne punem încrederea! Oamenii, împrejurările și vremurile se pot schimba, dar nu dragostea, bunătatea și harul marelui nostru Păstor. Niciunul din cei care-și pun încrederea în Hristos, nu va fi dat de rușine. Încrederea este de mare importanță în viața credinciosului. Fericiți vom fi numai atunci când nădăjduim în Păstorul nostru fiind conștienți că El, în înțelepciunea Sa, conduce lucrurile spre înviorarea și povățuirea noastră pe cale. Dependența noastră față de Păstor ar trebui să ne caracterizeze tot timpul. Numai așa vom fi fericiți.

Opusul dependenței este voința proprie. Voința proprie îi caracterizează pe oamenii necredincioși, dar ea face mult rău și creștinilor care nu sunt dependenți de marele Păstor al sufletelor. Câtă durere se produce în sufletele creștinilor care nu se roagă ca psalmistul: „ Arată-mi, Doamne, căile Tale și învață-mă cărările Tale.“ Pe astfel de cărări, sufletul este înviorat, binecuvântat. Pe această cale a mers Însuși Păstorul cel bun și pe ea dorește să conducă oile Sale. Pe ea primim înviorarea dată de Păstorul cel bun.

Călăuzire prin valea umbrei morții
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine...“ (Psalm 23:4).

Calea oilor duce aici jos pe pământ prin valea umbrei morții. Moartea este împăratul groazei; nimeni nu poate scăpa de ea. Pentru oile bunului Păstor însă, ea și-a pierdut groaza, căci Păstorul Însuși a trecut biruitor prin ea.

Versetul de astăzi nu vorbește de moarte, ci mai degrabă despre valea umbrei morții. Este valea peste care moartea își aruncă umbrele sale întunecate, valea plângerii. Dar Păstorul cel bun a fost și în acest loc al lacrimilor și El Însuși a plâns. Da, El a plâns văzând urmările păcatului: Lazăr, prietenul Său, a murit. Ce durere pentru El! Cu ce dragoste și compătimire a simțit El durerea și
întristarea surorilor celui care murise!

În această vale a umbrei morții nu există nimic care să poată da sufletului credinciosului atâta mângâiere, îmbărbătare și înviorare cât conștiența apropierii bunului Păstor. Groaza și pericolele se află pe cale. Ce va aduce ziua de mâine? Încotro mă va duce pasul următor? Fericiți sunt cei care și-au pus încrederea în bunul Păstor! Ei pot spune din inimă cuvintele: „Nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine.“ Ei se știu călăuziți prin valea umbrei morții.

Protecția și călăuzirea Păstorului
... Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie“ (Psalm 23:4).

Toiagul și nuiaua au mai multe înțelesuri în Biblie. În Psalmul 23, toiagul și nuiaua sunt folosite în sens figurat cu referire la protecția și călăuzirea divină a Păstorului cel bun față de oi. David putea să-i împărtășească lui Saul din experiența sa de păstor: „Și când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam și-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam și-l omoram“ (1. Samuel 17:34-35). Nu este oare o mângâiere și un motiv de încredere să ai un Păstor care îi apără pe ai Săi?

Pentru oaie, toiagul păstorului, această armă de putere, de autoritate și de apărare, este o mângâiere continuă pentru ea. Toiagul permite păstorului să exercite un control real asupra turmei în toate situațiile. Așa cum pentru oile lui David era o încurajare și o mângâiere să vadă toiagul în mâinile iscusite ale păstorului, tot așa este pentru noi, acum, o mare încredere și siguranță în inimile noastre, când contemplăm puterea, adevărul și autoritatea mijloacelor folosite de Păstorul cel bun pentru binele nostru. În epoca noastră de mare confuzie, printre vocile și filozofiile prezentate oamenilor, este ceva liniștitor pentru cel ce aparține turmei Păstorului cel bun, să se știe protejat și călăuzit pe calea vieții.

Masa oferită de Păstor
Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor“ (Psalm 23:5).

Pe calea credinciosului nu există numai încercări și pericole, ci și dușmani. Aceasta nu este ceva ieșit din comun, pentru că dintotdeauna au fost din aceia care s-au împotrivit acelora care au vrut să umble cu Dumnezeu; ei sunt agenții diavolului, care L-au răstignit pe cruce pe Mântuitorul. Nu este de mirare că ei dușmănesc oile bunului Păstor, după ce L-au omorât pe El Însuși. Și cu cât credinciosul este mai dependent de Domnul său, cu atât simte mai mult această dușmănie.

Ce prețios și plin de îmbărbătare este însă să citim: „Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei“! Neluând în seamă acești dușmani, oile bunului Păstor pot sta în siguranță la această masă și să se bucure de darurile pe care El li le-a pregătit. Aceste daruri constau din toate rezultatele minunate ale lucrării Sale de mântuire. Să ne așezăm adesea la această masă, ca să putem exclama și noi de bucurie din toată inima: „ ...îmi ungi capul cu untdelemn, și paharul meu este plin de dă peste el“.

Masa din versetul de astăzi am putea s-o numim masa bunului Păstor. Vedem aici grija plină de dragoste a marelui nostru Păstor față de oile Sale aflate în călătorie pe pământ.

Un adăpost minunat
… îmi ungi capul cu untdelemn, și paharul meu este plin de dă peste el“ (Psalm 23:5).

După cum știm, untdelemnul este o imagine a Duhului Sfânt, care este partea fiecărui om mântuit. Duhul Sfânt locuiește în oamenii care au fost curățiți de păcatele lor prin sângele vărsat la cruce de Mântuitorul. Prin ungere cunoaștem adevărata ființă a tuturor lucrurilor. Ungerea ne învață a pune totul în legătură cu Păstorul cel bun. Astfel, oile bunului Păstor judecă toate lucrurile prin prisma legăturii cu El.

O astfel de oaie știe că nicio minciună nu vine din adevăr. Duhul Sfânt activează numai în adevăr. Prin ungere suntem adăpostiți de orice eroare care poate fi un amestec de minciună și adevăr. Ce adăpost minunat ne-a dăruit Dumnezeu prin ungerea aceasta! Astfel, ca oi ale bunului Păstor, putem deosebi duhurile înșelătoare, putem deosebi glasurile străine. Știm că hoțul (duhurile înșelătoare) nu vine decât să fure, să junghie și să prăpădească (Ioan 10:10).

Paharul vorbește despre bucuria desăvârșită în savurarea rezultatelor morții și ale învierii Domnului. Acest pahar dă pe deasupra; nu i se poate adăuga nimic bucuriei oilor bunului Păstor, pentru că ea este desăvârșită prin El și în El.

Adevăruri de preț
Da, fericirea și îndurea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele“ (Psalm 23:6).

Ajunși la sfârșitul cercetării acestui psalm, nu vrem să uităm că David era un credincios care și-a exprimat gândurile în lumina Vechiului Testament. Binecuvântările credinciosului israelit erau în legătură cu pământul; ele se rezumă în cuvintele: „Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele.“

Templul Domnului în Ierusalim stătea în centrul interesului fiecărui israelit evlavios. De aceea psalmistul încheie cu cuvintele: „și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele“. Chiar dacă nu aparținem de acel popor, putem, conduși de Duhul Sfânt, să ne însușim adevărurile de preț conținute în acest psalm. Binecuvântările noastre însă sunt de natură cerească și știm că, în lumina Noului Testament, Casa Domnului în care va locui totdeauna credinciosul, reprezintă Casa Tatălui, unde Domnul a mers înaintea noastră. Inima noastră tânjește să-L vadă acolo și să fie pentru veșnicie la Păstorul cel bun, care ne-a condus cu brațul Său pe cărările vieții.

Dorești și tu, cititorule, să ajungi acolo? Dacă da, primește-L pe Păstorul cel bun ca Salvatorul tău!

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact