Căderea în păcat - rascumparare.ro

Căderea în păcat

de C.H. Mackintosh

În Geneza capitolul 3, găsim principii importante cu privire la adevărul despre starea de pierzare a omului şi mijlocul de scăpare dat de Dumnezeu. Şarpele s-a apropiat de cei dintâi strămoşi ai noştri, cu o întrebare obraznică referitoare la cuvintele divine. Întrebarea aceasta este începutul tuturor întrebărilor sceptice puse de adepţii şarpelui; aceste întrebări le putem combate numai cu autoritatea absolută şi maiestatea divină a Sfintelor Scripturi.

Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»“ (versetul 1). Iată întrebarea vicleană a lui satan! Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi locuit din belşug în inima Evei (Coloseni 3:16), răspunsul ei ar fi fost categoric. Singurul mijloc prin care putem combate întrebările şi intrigile diavolului, este să le privim ca venind de la el şi să le respingem prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă le dăm ascultare, chiar şi numai o clipă, pierdem puterea cu care ne-am putea împotrivi. Diavolul nu se dă chiar pe faţă Evei, zicând: „Eu sunt diavolul, duşmanul lui Dumnezeu şi vin ca să-L ponegresc şi să vă pierd.“ Astfel de vorbe nu ar fi fost potrivite cu firea şarpelui: şi totuşi, a atins acelaşi lucru, ridicând îndoieli în inima omului. Dacă fac loc întrebării: „Oare a zis Dumnezeu?“, când de fapt ştiu lămurit că Dumnezeu a vorbit, atunci aceasta este necredinţă pe faţă şi arată în acelaşi timp imposibilitatea de a mă putea împotrivi lui satan. Modul de a răspunde al Evei arată că ea primise în inima ei întrebarea vicleană a şarpelui; în loc să se ţină strâns alipită de Cuvântul lui Dumnezeu, ea a adăugat ceva la acest Cuvânt.

Adăugarea sau înlăturarea din Cuvântul lui Dumnezeu arată că acest Cuvânt nu locuieşte din belşug în inima mea şi nici nu-mi stăpâneşte cugetul. Dacă îşi găseşte cineva plăcerea în ascultare, şi face din ea băutura şi hrana de fiecare zi, şi trăieşte din orice cuvânt „care iese din gura lui Dumnezeu“, va ajunge desigur să cunoască bine Cuvântul şi să-l respecte şi nu va sta nepăsător faţă de el. În lupta Sa cu satan, Domnul Isus a întrebuinţat cât se poate de potrivit Cuvântul, pentru că Se hrănea din el clipă de clipă şi Îşi dădea bine seama de toată însemnătatea lui. Tocmai de aceea Domnul Isus nici nu l-a redat greşit, nici nu l-a folosit rău, nici nu a fost indiferent faţă de Cuvânt. Eva însă a mai adăugat ceva de la ea la ceea ce a spus Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu era simplă: „Să nu mâncaţi din el.“ Dar Eva a mai adăugat cuvintele ei: „nici să nu vă atingeţi de el“. Acestea au fost cuvintele Evei, nu cuvintele lui Dumnezeu. El nu spusese nimic despre atingere şi astfel, redarea ei greşită, fie din neştiinţă, fie din nepăsare, arăta că nu se încredea în sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi nu era supusă faţă de acest Cuvânt. „Cât priveşte legăturile cu oamenii, eu după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori“ (Psalm 17:4).

Este foarte interesant modul în care este prezentată în prim-plan peste tot în cărţile Scripturii ascultarea necondiţionată faţă de acest Cuvânt. Noi trebuie să fim ascultători faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, tocmai pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem doar nişte făpturi, iar Dumnezeu, Creatorul; de aceea, pe bună dreptate, El poate să ne ceară ascultare. Necredinciosul poate numi această ascultare ,,o ascultare oarbă“, dar credinciosul o numeşte „o ascultare înţeleaptă“, pentru că ştie că ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. Când cineva nu cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, se poate spune pe drept cuvânt, că un astfel de om este în întuneric, deoarece singurul izvor al luminii divine în această lume întunecoasă este Cuvântul curat şi veşnic al lui Dumnezeu. Tot ceea ce trebuie să ştim este că Dumnezeu a vorbit. Atunci ascultarea ajunge să fie cel mai distins mod de comportament înţelept. Când sufletul se înalţă spre Dumnezeu, a atins cel mai de sus izvor al autorităţii. Niciun om, nicio asociaţie omenească nu ne poate cere ascultare faţă de cuvântul lor, pentru că este al lor. Dacă de exemplu o biserică pretinde ascultare faţă de orânduirile şi statutele ei, i se ia prin aceasta dreptul lui Dumnezeu şi toţi care le dau ascultare Îi iau lui Dumnezeu dreptul Său. O astfel de biserică se pune între Dumnezeu şi conştiinţă, şi cine poate face aceasta rămânând nepedepsit? Când Dumnezeu vorbeşte, omul este dator să asculte. Ferice de cel ce o face! Vai de cel ce neglijează acest lucru! Necredinţa se întreabă dacă Dumnezeu a vorbit sau nu, iar superstiţia pune o autoritate omenească între conştiinţa mea şi ceea ce a spus Dumnezeu - ambele ne răpesc încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, şi odată cu răpirea încrederii se duce şi binecuvântarea, care însoţeşte totdeauna ascultarea de Cuvânt.

Orice acţiune a ascultării va fi binecuvântată; dar când sufletul şovăie, vrăjmaşul va căuta, pe toate căile, să-l îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu. Acest capitol este o dovadă în acest sens. La întrebarea: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?“ a urmat asigurarea: „Hotărât, că nu veţi muri“ (versetul 4). Mai întâi a fost pus la îndoială faptul că Dumnezeu a vorbit, apoi a urmat împotrivirea pe faţă la ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Această îndrăzneală nemaipomenită a diavolului dovedeşte cât de primejdios este să laşi ca să-ţi pătrundă în inimă cea mai mică îndoială cu privire la descoperirea făcută de Dumnezeu în Cuvântul Lui, cât şi cu privire la desăvârşirea acestei descoperiri. O gândire raţionalistă rafinată este rudă de aproape cu ne­credinţa mărturisită; iar necredinţa, care îndrăzneşte să judece sau să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, nu este departe de tăgăduirea lui Dumnezeu. Eva nu ar fi rămas liniştită când şarpele L-a contrazis pe Dumnezeu, dacă mai înainte n-ar fi căzut în nepăsare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Necredinţa ei a făcut progrese rapide, şi astfel a suportat împotrivirea unei creaturi faţă de Dumnezeu din simplul motiv pentru că Cuvântul Său îşi pierduse autoritatea asupra inimii şi a conştiinţei ei.

Aceasta este o avertizare pentru toţi cei care sunt în pericol să fie înfăşuraţi de laţurile raţionalismului! Nu există nicăieri siguranţă, ci numai în credinţa întemeiată pe încredinţarea că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2. Timotei 3:16).

Nimic nu este nou sub soare“ (Eclesiastul 1:9). Acelaşi rău, care strică astăzi izvoarele tuturor gândurilor şi simţămintelor religioase, a condus-o pe Eva în grădina Eden la pierzare. Primul pas pe calea ei în jos a fost ascultarea de întrebarea diavolului: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?“ Apoi, pas cu pas, a mers mai departe, până a ajuns să se plece înaintea şarpelui şi să-l recunoască ca dumnezeul ei şi ca izvorul adevărului. Şarpele a luat locul lui Dumnezeu, iar minciuna şarpelui a înlocuit adevărul lui Dumnezeu. Ceea ce s-a întâmplat cu cel dintâi om, se întâmplă şi cu urmaşii săi. Cuvântul lui Dumnezeu nu este primit în inima unui om care nu este născut din nou, dar în schimb este primită minciuna şarpelui. Inima omului trebuie doar încercată, şi se descoperă că aşa este. De aceea Domnul a zis lui Nicodim: „Trebuie să vă naşteţi din nou“ (Ioan 3:7).

Este foarte important să observăm modul în care a încercat şarpele să zdruncine încrederea Evei în adevărul lui Dumnezeu şi să o aducă sub stăpânirea „raţiunii“ sceptice. Acest lucru s-a făcut prin zdruncinarea încrederii ei în dragostea lui Dumnezeu, şarpele declarându-i femeii că mărturia lui Dumnezeu nu este întemeiată pe iubire. ,,Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (versetul 5). Altfel spus: ,,În legătură cu mâncarea din acest pom stă un avantaj sigur, pe care Dumnezeu vi-l opreşte. De ce să credeţi mărturia lui Dumnezeu? Cum vă puteţi încrede în cineva care nu vă iubeşte? Căci, dacă v-ar iubi, cum v-ar opri să vă bucuraţi de un avantaj?“

Dacă Eva s-ar fi încrezut în bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, ar fi fost la adăpost, s-ar fi împotrivit acestei ademeniri şi ar fi răspuns şarpelui: „Mă încred în bunătatea lui Dumnezeu şi socotesc că este cu neputinţă să nu-mi dea tot ce este cu adevărat bun pentru mine. Mi-ar da cu siguranţă voie să mănânc şi din acest pom, dacă mi-ar fi de folos; dar faptul că Dumnezeu nu-mi dă voie, dovedeşte tocmai că, mâncând, nu mi-ar fi de folos, ci spre paguba mea. Sunt încredinţată de iubirea şi de adevărul lui Dumnezeu şi te privesc ca pe un viclean venit aici ca să-mi abaţi inima de la izvorul bunătăţii şi al adevărului. Înapoia mea, satano!“ Acest răspuns ar fi fost hotărâtor; dar Eva nu l-a dat, s-a îndepărtat de dragoste şi de adevăr, şi totul a fost pierdut. În inima omului căzut nu mai este loc nici pentru iubirea, nici pentru adevărul lui Dumnezeu, până în clipa, când Duhul lui Dumnezeu le pune iarăşi, prin naşterea din nou.

Să lăsăm acum puţin deoparte minciuna satanei cu privire la adevărul şi dragostea lui Dumnezeu, pentru a arunca o privire spre trimiterea Domnului Isus Hristos, care a venit din sânul Tatălui ca să arate pe deplin ceea ce este cu adevărat Dumnezeu. Isus a fost martorul credincios al lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:5). Adevărul Îl descoperă pe Dumnezeu aşa cum este El, dar acest adevăr este unit în Isus cu descoperirea harului desăvârşit; astfel, păcătosul, spre bucuria lui de nedescris, află că descoperirea lui Dumnezeu, în Isus Hristos, nu este spre condamnarea lui, ci este temelia mântuirii veşnice. ,,Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3). Eu nu-L pot cunoaşte pe Dumnezeu fără să am viaţa. Pierderea cunoaşterii lui Dumnezeu a avut ca urmare moartea; dar cunoaşterea lui Dumnezeu a avut şi are ca urmare viaţa. Aşa că viaţa este cu totul în afară de noi şi depinde numai de Dumnezeu. Oricât de bine ar ajunge omul să se cunoască pe sine, nicăieri nu poate spune că viaţa veşnică este această cunoaştere de sine, deşi cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine sunt, în multe privinţe, legate una de alta. Totuşi, viaţa veşnică stă în legătură cu cunoaşterea lui Dumnezeu. A-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este El, aceasta este viaţa, şi toţi „cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu, vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului“ (2. Tesaloniceni 1:9).

Este foarte important să înţelegem că necunoaşterea sau cunoaşterea lui Dumnezeu caracterizează starea omului şi pecetluiesc soarta sa veşnică. Dacă omul este răutăcios în gândurile, în cuvintele şi faptele sale, este din pricină că îi lipseşte cunoaşterea lui Dumnezeu; dacă însă este curat în gânduri, sfânt în vorbe, plin de har în fapte, acestea toate nu sunt decât urmarea firească a cunoaşterii ce o are despre Dumnezeu. Tot aşa stau lucrurile şi cu privire la viitorul omului. Cunoaşterea lui Dumnezeu este temelia nestrămutată a unei fericiri nemărginite şi a unei glorii veşnice. A nu-L cunoaşte pe El înseamnă pierzare veşnică. Astfel, totul depinde de cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea face sufletul viu, curăţeşte inima, linişteşte conştiinţa, dirijează interesele spre cer şi sfinţeşte caracterul şi calea vieţii. Este de mirare oare, că toată strădania satanei n-avea altă ţintă decât să răpească făpturii cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu? El a îndrăznit să dea o interpretare greşită Cuvintelor lui Dumnezeu şi să-L caracterizeze pe Dumnezeu că nu este bun. Iată rădăcina ascunsă a întregului rău! Indiferent de forma pe care a luat-o de atunci păcatul şi prin ce canal a pătruns în sufletul omului, totul conduce spre aceeaşi cauză: necunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai mare om moral, cel mai evlavios om religios, cel mai mare binefăcător, dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu, sunt tot atât de departe de viaţă şi de adevărata sfinţenie, ca şi vameşul sau păcătoasa din Evanghelie. Fiul risipitor era tot atât de păcătos când a părăsit casa părintească şi tot atât de departe de tatăl său, ca şi atunci când păştea porcii în ţara străină (Luca 15:13-15). Tot aşa a fost şi cu Eva: din clipa în care s-a smuls din mâna lui Dumnezeu şi a ieşit din starea ei de deplină dependenţă de Cuvântul Său, a căzut sub stăpânirea raţiunii, pe care satan a folosit-o spre căderea ei mare.

Versetul 6 prezintă trei lucruri, despre care vor­beşte apostolul Ioan: „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii“ (1. Ioan 2:16), trei lucruri, care, cum spune apostolul însuşi, cuprind „tot ce este în lume“. Îndată ce Dumnezeu a fost lăsat la o parte, aceste lucruri au preluat conducerea. Dacă nu ne încredem în iubirea lui Dumnezeu, în adevărul Său, în harul şi în îndurarea Lui şi nu ne supunem în totul lui Dumnezeu, ne vom su­pune, în mod sigur, principiilor mai sus amintite, cu alte cuvinte vom ajunge sub domnia satanei. De fapt, omul nu are o voinţă independentă cum îşi închipuie el. Chiar dacă i se pare că se cârmuieşte singur, se află sub cârmuirea satanei. Dar dacă se va întreba care este voia lui Dumnezeu, va fi cârmuit de Dumnezeu.

Deci, cele trei mari unelte, pe care le întrebuinţează satan, sunt: ,,pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii“. Cu aceste trei unelte, satan a întâmpinat pe Domnul Isus când L-a ispitit. Diavolul a început să ispitească pe al doilea Adam, îndemnându-L să-Şi părăsească starea Lui de desăvârşită dependenţă de Dumnezeu. „Porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine!“ Apoi a urmat oferta împărăţiilor lumii cu toată slava, şi, în sfârşit, ispitirea de a se prezenta admiraţiei poporului printr-o acţiune supranaturală (Domnul Isus a fost dus pe streaşina Templului, şi acolo diavolul L-a îndemnat să se arunce jos) (a se vedea Matei 4:1-11; Luca 4:1-13). Scopul vădit al acestor ispite a fost să-L determine pe Domnul să părăsească locul dependenţei depline faţă de Dumnezeu şi a supunerii faţă de voia Sa. Însă totul a fost în zadar. „Este scris“, a fost răspunsul statornic al Omului desăvârşit, care cunoştea adevărata dependenţă. Dacă unii încearcă să acţioneze şi să poarte înşişi grijă de ei, Domnul Isus S-a lăsat în totul cârmuit numai de Dumnezeu.

Ce pildă pentru cei credincioşi în toate împrejurările lor! Isus a rămas strâns alipit de Sfânta Scriptură şi a fost biruitor; neavând altă sabie decât a Duhului, a dus lupta şi a câştigat o biruinţă măreaţă! Ce deosebire izbitoare între El şi cel dintâi Adam! Împrejurările, în care a fost pus Adam, îi vorbeau numai de Dumnezeu; împrejurările, în care a fost Domnul Isus, vorbeau însă cu totul împotriva lui Dumnezeu. Adam era în mijlocul grădinii cu toate desfătările ei, Isus stătea în mijlocul pustiului cu toate lipsurile lui. Cel dintâi şi-a pus încrederea în satan; al doilea S-a încrezut în Dumnezeu. Cel dintâi a fost cu totul biruit; al doilea, cu totul biruitor.
Să cercetăm acum cum s-a împlinit avantajul promis de şarpe la Adam şi Eva. Această cercetare ne va conduce spre un punct important în legătură cu căderea omului. Dumnezeu rânduise ca, prin căderea în păcat, omul să capete o conştiinţă, cunoaşterea binelui şi a răului. Înainte de cădere, omul nu putea să fie înzestrat cu această conştiinţă (cuget). Nu putea să aibă nicio cunoştinţă despre rău atât timp cât nu era prezent răul. Omul era într-o stare de nevinovăţie, adică de neştiinţă a răului. Prin căderea în păcat, omul a căpătat această conştiinţă (cuget). Cel dintâi efect al acestui cuget a fost să facă din om un laş. Satan o înşelase pe femeie, când i-a spus: „Vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (versetul 5). El a omis o însemnată parte a adevărului, şi anume că aveau să cunoască binele, dar că nu vor fi în stare să-l facă; şi aveau să cunoască răul, fără să-l poată ocoli. Încercarea de a urca tot mai sus a adus după sine, pierderea adevăratei superiorităţi; omul a ajuns o fiinţă fără putere, chinuită de groază, urmărită de cugetul său, un rob al satanei. „Li s-au deschis ochii“ (versetul 7). Dar pentru ce? Ca să-şi descopere goliciunea. Ochii lor deschişi au văzut starea lor de plâns. Erau ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi (Apocalipsa 3:17). Iată rodul trist al pomului cunoştinţei! Adam şi Eva n-au dobândit o cunoştinţă nouă despre slava lui Dumnezeu. Cel dintâi rod al neascultării lor şi al aspiraţiei lor neascultătoare spre cunoştinţă, a fost descoperirea că erau goi.

Să înţelegem bine acest lucru. Dacă ştim că cugetul lucrează, vedem că el nu ţinteşte la nimic altceva decât să ne facă să ne dăm seama de ceea ce suntem. Mulţi se înşeală, crezând că cugetul ne conduce la Dumnezeu. A fost acesta efectul său în cazul lui Adam şi a Evei? Nicidecum! Şi aceasta nu găsim la niciun păcătos. Cum s-ar putea oare ca simţământul a ceea ce sunt eu să mă ducă la Dumnezeu, dacă acest simţământ nu este însoţit de credinţa în ceea ce este Dumnezeu? Simţământul a ceea ce sunt eu, trezeşte în mine ruşine, autoacuzare, groază şi tulburare sufletească; o să dea naştere în mine poate şi la anumite străduinţe din partea mea, ca să îmbunătăţesc starea în care mă găsesc, dar tocmai aceste străduinţe acţionează ca un paravan, şi în loc să mă atragă spre Dumnezeu, Îl ascund privirilor mele. Aşa a fost cu Adam şi Eva: descoperirea goliciunii lor a fost urmată de o încercare proprie de a ascunde această goliciune. „Au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele“ (versetul 7). Aici avem cea mai veche relatare despre încercarea omului de a-şi schimba starea cu nişte mijloace născocite de el. Dacă privim această încercare a omului cu luare aminte, vom găsi în ea adevăratul caracter al religiozităţii omeneşti din toate timpurile. Mai întâi vedem că nu numai la Adam, ci oricând străduinţa omului de a-şi îmbunătăţi starea rezultă din recunoaşterea goliciunii sale. Omul este gol, iar întreaga sa acţiune este urmarea recunoaşterii acestei stări. Dar la ce foloseşte această străduinţă? Înainte de a putea face ceva, care să fie plăcut lui Dumnezeu, trebuie să ştiu că sunt îmbrăcat.

Iată deosebirea cea mare dintre creştinismul adevărat şi religia omenească: creştinismul adevărat este întemeiat pe faptul că Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om, religia omenească, dimpotrivă, pleacă de la faptul că omul este gol şi este caracterizată prin străduinţa omului de a se îmbrăca el însuşi. Tot ceea ce face un adevărat credincios face, fiindcă este îmbrăcat; tot ceea ce face omul religios face, ca să fie îmbrăcat. Deosebirea aceasta este foarte mare. Cu cât vom cerceta mai mult înţelesul religiei omului în toate formele ei, cu atât mai mult vom vedea neputinţa desăvârşită a acestei religii de a îmbunătăţi starea omului şi de a-i linişti tulburarea sufletească. Religia omului firesc poate fi de ajuns până la un timp; poate fi de ajuns atât timp cât moartea, judecata şi mânia lui Dumnezeu sunt privite de departe; dar când omul observă realitea groaznică a acestor lucruri, va simţi că religia sa nu este suficientă.

Când a auzit Adam glasul lui Dumnezeu în grădină, s-a temut, deoarece, cum mărturiseşte el însuşi, era gol. Da, era gol, cu toate că îşi legase un şorţ. Se vede că această acoperitoare nu-i putea mulţumi nici măcar propria-i conştiinţă. Dacă această acoperitoare ar fi fost în stare să-i împace cugetul, nu s-ar fi temut. „Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu“ (1. Ioan 3:21). Dacă nici măcar cugetul omului nu găseşte odihnă în silinţele religiei omeneşti, cum va putea oare să găsească acolo odihnă, sfinţenia lui Dumnezeu? Şorţul, pe care şi-l făcuse Adam, nu-l putea ascunde de ochii lui Dumnezeu; gol însă nu se putea arăta în faţa Lui: de aceea s-a ascuns. Conştiinţa a acţionat aşa întotdeauna: l-a făcut pe om să se ascundă de Dumnezeu. Tot ce-i oferă propria religiozitate nu este altceva decât un mijloc de a se ascunde de Dumnezeu. Ce protecţie jalnică, cu care omul va trebui să se înfăţişeze odată înaintea lui Dumnezeu! Cât de îngrozit şi nefericit este omul, dacă nu are altceva decât trista conştienţă a stării sale! Într-adevăr, numai iadul lipseşte, ca să facă şi mai viu chinul aceluia care, ştiind că trebuie să dea ochii cu Dumnezeu, nu cunoaşte nimic altceva decât ceea ce este el.

Dacă ar fi cunoscut dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu, Adam nu s-ar fi temut, căci „în dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine sa teme n-a ajuns de­săvârşit în dragoste“ (1. Ioan 4:18). Dar Adam nu ştia lucrul acesta, pentru că se încrezuse în minciuna satanei. De aceea socotea că Dumnezeu nu poate fi iubire; aşa că nu-i rămânea decât să se ascundă de faţa lui Dumnezeu. De altfel păcatul care pusese stăpânire pe el, nu putea să stea alături de Dumnezeu. De aceea, atâta vreme cât omul este pătat de păcat nu poate sta alături de Dumnezeu. „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul“ (Habacuc 1:13). Sfinţenia şi păcatul nu pot să locuiască împreună. Păcatul este întâmpinat doar de mânia lui Dumnezeu.

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Există ceva diferit de conştienţa a ceea ce sunt eu. Este descoperirea a ceea ce este Dumnezeu, şi aceasta s-a adus la lumină prin căderea omului în păcat. Dumnezeu nu Se descoperise deplin în crearea lumii. Îşi arătase puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui (Romani 1:20), dar nu-Şi descoperise toate tainele naturii Sale şi ale caracterului Său, în toată profunzimea lor. De aceea satan s-a înşelat cu desăvârşire, când s-a amestecat în creaţia lui Dumnezeu; căci, în felul acesta, a ajuns unealta pierzării lui şi a ruşinării sale veşnice: „Fărădelegea pe care a urzit-o, se întoarce asupra capului lui şi silnicia pe care a făcut-o se pogoară înapoi pe ţeasta capului lui“ (Psalm 7:16). Cu minciuna sa, satan n-a ajuns decât să dea prilej lui Dumnezeu, ca să destăinuiască tot adevărul cuprins în natura Sa. Creaţia nu ar fi putut descoperi niciodată ce este Dumnezeu. Dar este mult mai mult în El decât înţelepciune şi putere. În El este iubire, milă, sfinţenie, dreptate, bunătate, îndurare şi răbdare. Unde s-ar fi putut arăta toate aceste însuşiri dacă nu într-o lume de păcătoşi? Mai întâi, Dumnezeu a venit ca Creator; apoi, după ce şarpele s-a încumetat să se amestece în creaţie, Dumnezeu a venit ca Mântuitor. Acest lucru ni-l arată primele cuvinte rostite de Dumnezeu după căderea omului: „Şi Dumnezeu a chemat pe Adam şi i-a zis: unde eşti?“ (versetul 9). Această întrebare dovedea două lucruri: că omul era pierdut şi că Dumnezeu venise ca să-l caute; dovedea păcatul omului şi harul lui Dumnezeu. „Unde eşti?“ Ce credincioşie şi ce har! Credincioşia s-a arătat prin faptul că a descoperit adevărata stare a omului, iar harul arată adevărata natura a lui Dumnezeu, precum şi poziţia Sa faţă de omul căzut. Omul era pierdut, dar Dumnezeu a coborât ca să-l caute şi să-l scoată din locul unde se ascunsese, pentru ca să-i dea, prin credinţă, un adăpost în El Însuşi. Iată ce era harul! Ca să-l facă pe om din ţărână era deajuns puterea lui Dumnezeu; ca să-l caute pe om însă, în starea sa de pierzare, trebuia harul. Cine poate să exprime tot ceea ce cuprinde gândul acesta că Dumnezeu caută? Dumnezeu îl caută pe omul păcătos. Ce a descoperit în om, încât L-a determinat să-l caute? A văzut ceea ce a văzut păstorul în oaia pierdută, ceea ce a văzut tatăl fiului risipitor în fiul său. În ochii lui Dumnezeu, păcătosul este scump. De ce? Doar veşnicia ne va lămuri acest lucru.

Dar cum a răspuns omul păcătos la întrebarea plină de credincioşie şi har a lui Dumnezeul? Răspunsul lui Adam arată cât de adânc era răul în care căzuse. „El a răspuns: «Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică pentru că eram gol şi m-am ascuns.» Şi Domnul Dumnezeu a zis: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?» Omul a răspuns: «Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine: ea mi-a dat din pom şi am mâncat»“ (versetele 10-12). Adam a aruncat vina căderii sale ruşinoase asupra împrejurărilor, în care îl pusese Dumnezeu, adică asupra lui Dumnezeu Însuşi. Aşa face întotdeauna omul căzut: învinuieşte pe toată lumea şi toate lucrurile, numai pe sine însuşi nu. Dar acolo unde există sinceritate, se ridică întrebarea: „Nu cumva sunt eu vinovat?“ Dacă s-ar fi cunoscut mai bine pe sine însuşi, Adam ar fi vorbit altfel; dar Adam nu se cunoştea bine nici pe sine însuşi, nici pe Dumnezeu; şi de aceea, în loc să se vadă vinovat numai pe el însuşi, a aruncat toată vina numai pe Dumnezeu.

Aceasta era deci starea groznică a omului! Pierduse totul: stăpânirea, vrednicia, fericirea, curăţia şi pacea; dar ceea ce era şi mai rău, Adam arunca toată vina nenorocirii sale pe seama lui Dumnezeu *. Un păcătos pierdut, stricat şi vinovat, care se dezvinovăţeşte pe sine şi aruncă toată vina pă­catului său pe seama lui Dumnezeu!


* Omul, nu numai că învinuieşte pe Dumnezeu de căderea sa în păcat, ci Îl învinuieşte şi că nu l-a readus în starea iniţială. Sunt oameni care spun că nu pot crede, dacă Dumnezeu nu le dă putinţa să creadă; ba mai mult, că nu pot fi mântuiţi, decât dacă sunt hotărâţi din veşnicie de Dumnezeu la mântuire.

Într-adevăr, nimeni nu poate crede în Evanghelie decât prin puterea Duhului Sfânt; şi tot atât de adevărat este că cei ce cred în Evanghelie sunt hotărâţi din veşnicie de Dumnezeu la mântuire. Dar înlătură oare toate acestea răspunderea sub care se află omul, de a crede în mărturia lămurită şi simplă, pe care o găseşte în Sfânta Scriptură? Nu! Dimpotrivă, toate acestea arată răutatea inimii omului, care îl face să nu primească mărturia lui Dumnezeu şi să se apere, spunând că nu este ales de Dumnezeu. Dar de această dezvinovăţire n-are să se folosească nimeni, căci este scris în 2. Tesaloniceni 1:8-9 că: „Cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică“.

Oamenii sunt făcuţi răspunzători să creadă cuvântul Evangheliei şi vor fi pedepsiţi pentru că nu l-au crezut. Nu sunt răspunzători să cunoască hotărârile nedescoperite ale lui Dumnezeu şi niciunul nu poate fi învinuit că rămâne în neştiinţă în această privinţă. Apostolul putea spune tesalonicenilor: „Ştim, fraţi prea iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră.“ Cum o ştia? Oare avea acces la cărţile hotărârilor tainice şi veşnice ale lui Dumnezeu? Nicidecum! Dar el spune: „fiindcă Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere“ (1. Tesaloniceni 1:4-5). Acesta este modul de a şti dacă cineva este ales. Acolo unde Evanghelia se dovedeşte cu putere este dovada vădită a alegerii divine.

Dar nu mă înşel dacă spun că cei care fac din hotărârile lui Dumnezeu o scuză pentru respingerea mărturiei divine, caută doar un motiv pentru a putea trăi mai departe în păcat. De fapt, ei nu-L vor pe Dumnezeu, şi ar face mai bine să recunoască acest lucru fără ocoliş, în loc să se refugieze într-o scuză care nu doar că este zadarnică şi nechibzuită, ci şi hulitoare. O astfel de dezvinovăţire nu le va folosi la nimic în mijlocul groazei zilelor apropiate ale judecăţii.

Dar tocmai când omul ajunsese în această stare grozavă, Dumnezeu a început să Se descopere pe Sine şi intenţiile dragostei Sale salvatoare; în aceasta constă adevărata temelie a păcii şi a fericirii omului. Abia după ce omul termină cu sine, Dumnezeu poate să arate ce este El. Înainte ca Dumnezeu să se poată descoperi, locul trebuie să fie curăţat de om şi de toate pre­tenţiile sale nejustificate, de lăudăroşenia sa şi de deducţiile sale logice.

Faptul că conştiinţa nu-i poate aduce pe oameni în pace şi cu încredere în prezenţa lui Dumnezeu, a fost deja amintit. Conştiinţa l-a mânat pe Adam printre pomii din grădină. Descoperirea harului l-a adus în prezenţa lui Dumnezeu. Trezirea cugetului l-a umplut de groază; des­coperirea a ceea ce este Dumnezeu însă l-a liniştit. Ce mângâiere pentru o inimă zdrobită de povara păcatului!

Dumnezeu şi omul trebuie să se întâlnească, fie în har, fie la judecată; şi în această întâlnire, şi Dumnezeu, şi omul sunt arătaţi aşa cum sunt. Ferice de cei care se întâlnesc cu Dumnezeu în har; vai de cei care vor trebui să-L întâlnească pe Dumnezeu la judecată! Dumnezeu Se preocupă cu starea în care suntem noi potrivit cu ceea ce este El. La cruce Îl văd pe Dumnezeu, în harul Său, coborând în adâncimea stării mele ca păcătos. Aceasta îmi dă o pace deplină. Cei care primesc prin credinţă această jertfă, au parte de mântuire. Cei care nu vor să creadă tot ce a făcut Dum­nezeu la cruce, adică nu vor să dea ochii cu Dumnezeu în har, se vor întâlni cu El la judecată; acolo, El Se va preocupa cu ei după dreptatea Lui şi după starea lor.

Din clipa în care omul îşi recunoaşte adevărata stare, nu poate găsi odihna până nu Îl găseşte pe Dumnezeu la cruce şi atunci se odihneşte în Dumnezeu. Dumnezeu este odihna şi adăpostul celui credincios. Astfel, orice altă scăpare pe care caută să şi-o facă omul prin faptele lui, este înlăturată pentru totdeauna. Cei care se bizuie pe faptele lor, nu pot să-şi dea bine seama de grozăvia în care se găsesc. Un cuget trezit prin puterea divină nu poate găsi odihnă altundeva decât în jertfa desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu. Orice altă silinţă pe care şi-o dă omul pentru mântuire în afară de credinţa în jertfa lui Isus, izvorăşte din neştiinţa lui cu privire la dreptatea lui Dumnezeu. Adam putea învăţa din spusele lui Dumnezeu cu privire la „sămânţa femeii“, că nu îi era de niciun folos şorţul de frunze pe care şi-l făcuse el. Haina despre care îi vorbea Dumnezeu, adică mântuirea, întrecea cu mult puterile lui omeneşti. Păcatul trebuia îndepărtat; putea oare omul să facă acest lucru? Capul şarpelui trebuia zdrobit; era în stare omul să facă aşa ceva? Nu! El ajunsese robul satanei. - Cerinţele lui Dumnezeu trebuiau împlinite; putea oare omul să le împlinească? Îi era cu neputinţă, deoarece pe toate le călcase în picioare. - Moartea trebuia desfiinţată; avea oare omul această putere? Cu niciun chip nu putea face aşa ceva, căci el însuşi o adusese prin păcatul său şi-i dăduse boldul său cel groaznic (1. Corinteni 15:56).

Aşadar, indiferent unde ne uităm, zărim numai desăvârşita neputinţă a păcătosului. Pe lângă acestea mai vedem nebuna îngâmfare a tuturor celor ce cred că Îl pot ajuta pe Dumnezeu în minunata Sa lucrare de răscumpărare şi care îşi închipuie că pot să se mântuiască altfel decât „prin har şi prin credinţă“.

După ce Adam şi-a dat seama de neputinţa lui de a se mântui, Dumnezeu a găsit cu cale să-i descopere că El Însuşi avea să săvârşească lucrarea de mântuire, prin sămânţa femeii. Într-un cuvânt, Dumnezeu ia în mână întreaga lucrare. De acum, totul avea să se rânduiască între El Însuşi şi şarpe; căci deşi bărbatul şi femeia, fiecare în parte şi în felurite chipuri, aveau să secere roadele amare ale păcatului lor, totuşi şarpelui i-a zis Dumnezeu: „Fiindcă tu ai făcut lucrul acesta“ (versetul 14). Şarpele a fost pricina căderii şi a nenorocirii omului, iar sămânţa femeii avea să fie izvorul răscumpărării. Adam a auzit şi a crezut aceste lucruri; şi, în tăria credinţei, „a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii“ (versetul 20). Potrivit firii sale pământeşti, Eva putea fi numită „mama tuturor celor morţi“, însă prin descoperirea lui Dumnezeu, credinţa zărea în ea pe mama tuturor, mama tuturor celor vii. „Şi pe când îşi dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele Benoni (fiul durerii mele); dar tatăl său l-a numit Beniamin (fiul dreptei)“ (Geneza 35:18).

Puterea credinţei l-a învrednicit pe Adam să suporte grozavele urmări ale păcatului său. Dumnezeu, în îndurarea Lui nemărginită, i-a permis să audă tot ce a spus şarpelui, înainte ca să-i vorbească lui. Dacă n-ar fi avut această licărire de îndurare, Adam ar fi căzut în deznădejde. De altfel, când prin descoperire divină ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem, fără putinţa de mântuire descoperită de Dumnezeu la cruce, nu ne mai rămâne decât deznădejdea. Niciun urmaş al lui Adam nu este în stare să privească în faţă ceea ce este şi a făcut el, dacă nu şi-a găsit adăpostul la crucea lui Hristos. De aceea cei care nu vor să-L primească pe Hristos n-au nicio nădejde. Va veni o vreme, când, în locul în care vor fi ţinuţi să-şi petreacă veşnicia, îşi vor da bine seama de ceea ce sunt ei şi ceea ce au făcut, fără a fi însă în stare să primească un adăpost la Dumnezeu. Atunci ceea ce este Dumnezeu va însemna pentru ei o pierzare fără nădejde, după cum ceea ce este El, înseamnă astăzi mântuire veşnică. Sfinţenia lui Dumnezeu va fi atunci şi pe veci împotriva lor, după cum astăzi această sfinţenie face bucurie pentru cei credincioşi.

Să ne oprim acum puţin şi la învăţătura cuprinsă în versetul 21: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele.“ Aici ne este înfăţişată dreptatea pe care o dă Dumnezeu. Haina cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe Adam, era o acoperitoare suficientă, fiindcă o pregătise Dumnezeu; dar şorţul de frunze de smochin era o acoperitoare nefolositoare şi zadarnică, pentru că era lucrul omului. Mai mult, îmbrăcămintea cu care a acoperit Dumnezeu goliciunea omului, îşi avea obârşia în moarte: cursese sânge; nu tot aşa era şi cu şortul pe care şi-l făcuse Adam: aici nu cursese sânge. Aşa este şi cu dreptatea pe care o dă Dumnezeu şi cu cea pe care şi-o dă omul însuşi. Dreptatea pe care o dă Dumnezeu este descoperită în crucea Domnului Isus, se întemeiază pe vărsare de sânge, pe când neprihănirea pe care şi-o dă omul se arată în faptele mâinilor sale, adică fără vărsare de sânge, ci numai mânjite de păcat. După ce a fost îmbrăcat cu haina de piele, Adam nu mai putea să spună ca înainte: „sunt gol“, nici nu mai avea trebuinţă să se ascundă. Păcătosul poate fi cu desăvârşire liniştit, când, prin credinţă, se ştie îmbrăcat de Dumnezeu; însă până atunci, liniştea n-ar fi decât rodul îngâmfării sau al neştiinţei. Când ştiu că haina pe care o port şi în care mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, mi-a fost pregătită de El, este de ajuns ca inima să-mi fie liniştită.

Cele din urmă versete ale capitolului sunt bogate în învăţătură. Omul căzut nu trebuia să mănânce din pomul vieţii, ca nu cumva nenorocirea sa în această lume să fie veşnică. Nu se poate gusta din pomul vieţii decât după înviere. A trăi totdeauna într-un cort şubred, într-un trup al păcatului şi al morţii ar fi de nesuferit. De aceea Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, l-a izgonit într-o lume care înfăţişa pretutindeni privirii omului urmările triste ale căderii lui. „Heruvimii“ şi „sabia învăpăiată“ păzeau drumul care duce la pomul vieţii; iar cuvintele lui Dumnezeu îndreptau privirile omului spre moarte şi spre învierea seminţei femeii ca spre izvorul vieţii, al unei vieţi care stătea în afară de puterea morţii.

Astfel, Adam a fost mai fericit şi într-o siguranţă mai mare afară din rai, decât ar fi fost înăuntru, fiindcă în Eden, viaţa lui atârna de el însuşi, pe când afară din grădină, viaţa lui atârna de un Altul, şi anume de Hristosul cel făgăduit. Ori de câte ori vedea „heruvimii şi sabia învăpăiată“, Adam Îl putea slăvi pe Acela care îi pusese acolo, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii, pentru că Dumnezeu deschisese un drum mai bun, mai sigur şi mai fericit spre acel pom. Dacă „heruvimii şi sabia învăpăiată“ au închis drumul raiului, Domnul Isus a deschis „o cale nouă şi vie“, care duce la Tatăl. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“ (Ioan 14:6; Evrei 10:20). Iată pe ce se întemeiază cel credincios, când păşeşte biruitor în mijlocul unei lumi blestemate, în care se văd numai urmele păcatului! Prin credinţă, a aflat calea care îl duce la sânul Tatălui. Şi în timp ce se poate odihni sufleteşte acolo, este înveselit de fericita încredinţare că Acela, care l-a adus până acolo, a mers să-i pregătească un loc în locuinţele Casei Tatălui şi o să se întoarcă să-l ia şi să-l ducă îm­preună cu El în Casa Tatălui.

Ce cred eu despre acest articol

Am întrebări cu privire la acest articol
Contact