rascumparare.ro


Septembrie - 2018
DuLuMaMiJo Vi
      1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Calendarul „Sămânța bună” 2012 - Editura GBV

Luni, 8 Septembrie

„Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.“
Eclesiastul 1:8


Pinul singuratic (1)

Într-o povestire cu tâlc se spune că un pin creştea cândva la marginea unei păduri. Pretutindeni erau doar fraţi de-ai lui. Când venea primăvara, adia un vânt hoinar care sufla uşor printre ramuri. Atunci, toată pădurea cânta şi cântau toţi fraţii în cor. În miezul verii, când soarele ardea, acolo în pădure era răcoare şi miros de răşină. Călătorii osteniţi găseau loc de popas în acel loc răcoros. Toamna se porneau ploile, iar şuvoaiele de apă se scurgeau în vale şi pădurea rămânea neclintită. Iarna, viscolul bătea zadarnic. Toţi pinii erau acolo, şi puterea viscolului se potolea în ramurile lor.

Aşa trecea viaţa pădurii şi aşa ar fi rămas tot timpul, dacă pinul de la marginea pădurii nu ar fi privit spre vârfurile golaşe de pe munţi. Sus, pe munte, era o stâncă cenuşie şi înaltă. Deasupra ei se ivea în zori, în fiecare dimineaţă, soarele, care poleia toţi munţii. Acestui pin nu-i mai plăcea în pădure, voia să urce sus pe munte şi de acolo să privească tot pământul, să fie altfel decât fraţii săi. Nu-i mai plăceau nici cântecele dulci ale pădurii, nici lupta cu furtuna. Stătea mâhnit privind în depărtări şi dorind să plece din acel loc. Pinul era într-o necurmată frământare ca valul mării.